„Sînt urmărit de o întrebare pe care o repeta bunică-mea înainte să moară, deși se afla în propria cameră unde trăise peste 80 de ani: «De ce m-ați mutat de-acasă?!». Am aflat abia după, întîmplător, ca e o chestiune tipica pentru Alzheimer în faza finală. Să nu-ți mai recunoști nici măcar propria casă, acasă. Aproape un deceniu, bunica și-a ascuns boala cu demnitate, păcălindu-i pe toți din jur, pînă a răbufnit violent, cu o jumătate de an înainte de moarte. Și de-aici, o altă nedumerire: presupunînd că ai fi conștient de boală, ce simți și ce faci cînd iți dai seama că încet-încet o să ți se șteargă memoria? Îmbătrînind, m-a mai lovit o întrebare – e drept, banală, patetică, dar destul de dureroasă, dacă o pui cu seriozitate: «De ce naiba scriu eu literatura?!». Cunosc o mulțime de oameni pentru care publicarea unei cărți pare să echivaleze cu mîntuirea. Eu n-am simțit nici măcar o vagă alinare pentru necazurile mărunte pe care le am ca om. În schimb, sincer, mi-e silă de vanitățile stîrnite de condiția de scriitor, cu atît mai mult cînd le descopăr la mine. Și, cum n-am găsit vreo rezolvare simplă, asumat (auto)ironic, pînă la cinism, m-am apucat sa scriu un roman – cu personaje și întîmplări fictive, dar cu probleme reale, comune mie și semenilor mei – despre toate întrebările intime pentru care n-am nici un răspuns limpede.” „Un autor nonconformist, cu priza la realul miraculos, cu interogații care îi sînt proprii, cu intuiții ce îl diferențiază de colegii de generație. Florin Lăzărescu scrie pentru că are ceva de transmis; proza sa este mărturia unor experiențe autentice, în plan existențial, nu doar reflexul unor experimente pur literare.” (Bianca Burta-Cernat) „Aș remarca la F.L. spiritul de observație, știința de a alege întîmplări și situații care se potrivesc textului unde le folosește, modul în care își apropie personajele de cititor – deși cam ciudate, personajele lui îi amintesc cititorului de cineva pe care-l cunoaște.” (Mihail Vakulovski)