„Ceva ma trage, aproape zilnic acum, spre caietu-asta ce se-apropie de obstescul sfarsit. Stiu si ce ma face sa deschid mecanic, la ora fixa, paginile astea crosetate atat de egal: iresponsabilitatea. E un raspuns cam lung, dar adecvat, fiindca, intr-adevar, cafeaua si la mauvaise conscience ma vara-n priza si tremur de nevoia de a scrie, dar n-am deocamdata nici forta si curajul sa reincep Orbitor, nici disciplina si stoicismul necesare pentru doctorat. Atunci aleg minima rezistenta: umplu foile-astea placide care nu sunt nimic, file fara feed-back, nenecesare, randomizate, smulse, ca o metafora a aleatoriului noptilor si zilelor, din cotorul unde-au fost doar superficial lipite. (Caietu-asta e o varza plina de pamant si melcisori umezi, roasa pan' la cotor de albilite. Aici e usor sa aterizezi, aici fuselajul pixului se cufunda in foietaje si-si lasa dara albastra, incolacita, in urma. Din ce-o fi facuta pasta din pix?) Nu simt nevoia sa spun ceva, ci sa fiu aici, ma folosesc de fiecare pagina ca de-o lentila care-mi focalizeaza o stare interioara altfel indescifrabila, ca de-o grila intr-un rebus abstrus. Intr-un fel, foaia insasi e cea care scrie, care-si reveleaza cerneala simpatica la lumina calda a gandirii mele. Orice foaie e pre-scrisa si contine-ntr-un fel, in grosimea ei, holografic, toate textele. Tu doar o luminezi sub un anume unghi, care e toata contributia ta. Dar poti cauta toata viata acea unica inclinatie, in lipsa careia totul e ecolalie, palilalie, glosolalie, balbism.“

Incep cu mila pagina asta alba (tu deja o vezi acoperita de litere care acum nu exista, acum sunt doar trei randuri acoperite si restul alb si gol) de parca ar trebui sa calc cu niste galosi noroiti peste o zapada intinsa, usor valurita, de o puritate nespusa, sub un soare de iarna egal ca de neon.

Ce imensă diferenţă între vechile mele jurnale (cele dinainte să fac, să zicem, 40 de ani) şi cele mai recente! Primele erau triumfaliste chiar şi-n deznădejde, celelalte – disperate chiar şi când viaţa pare blândă cu mine. Acum sunt în acel moment când am ajuns la marginea cea mai îndepărtată a minţii mele, atât de îndepărtată că am uitat, pe drum, de ce înaintez. Am adunat pe drum atâta experienţă, încât nu mai pot face nimic cu ea, fiindcă fiecare grăunte de cunoaştere se anulează cu toate celelalte: ca să faci ceva trebuie să ştii puţin. (...) De altfel, dintre toate speciile literare – hai să zic mai bine: dintre toate felurile de a scrie – jurnalul e cea mai absurdă. Mâna ta stângă dă bani mâinii tale drepte. Notezi, pentru tine, ceea ce tu însuţi ştii de fapt mult mai bine decât cel care notează, căci durerea e autentică, pe când „mă doare“ e o convenţie