Un tată se îmbolnăvește și devine bun, fiul lui învață să îl iubească. În loc de morfină și promisiuni, sec, pachetul cu lucruri care nu mai pot fi schimbate: sertarul cu decorații, cureaua, furia. Dar mai ales și înaintea celorlalte, ca un tub cu oxigen, iertarea—un pat de spital mereu ocupat, la care râvnesc amândoi în egală măsură. Ar putea fi un kaddish această carte, dacă mortul ar fi unul singur. Claudiu Komartin revine la geamul lui întunecos și o face splendid, profund, asumat. Un urlet pe două voci—vocea fiului și a fiului devenit tată — Autoportret în flama de sudură este cea mai emoționantă carte pe care a scris-o. Tatiana Țîbuleac Mi-a revenit în minte o imagine, eclipsa din 1999 când am ieșit în curtea blocului să mă uit la soare prin acea sticlă întunecată smulsă pe ascuns din casca de sudor a tatălui meu. Haloul orbitor acum era clar desenat și se micșora, ca și cum degetul cuiva îmi acoperea încet vizorul în spatele unei uși unde pulsa însăși viața și larma unei petreceri fără sfârșit. O astfel de sticlă neagră am găsit între rândurile acestei cărți, suspendată, fără să știi dacă te uiți prin ea în lumina orbitoare sau doar vezi lunecându-i pe suprafață reflexia unei mistuiri. Punctul de situare este aici o țintă vie greu de urmărit. Citită printre rânduri, observi cum unele le acoperă pe altele, le țin spatele protectoare și unele se dezvăluie discret cât să nu atragă atenția. Văd în Autoportret în flama de sudură o carte de trecere, despre trecere, ce vrea să surprindă și să păstreze absența imediată și cea viitoare ce leagă generații printr-o continuă pierdere. Și totuși, dincolo de nesiguranță și fragilitate, ca un semn de viață se face resimțită acut prezența unei explozii mistuitoare, ce se lasă văzută și uneori doar intuită, în care trecerea/arderea/curgerea este portretul ei cel mai fidel. Andrei Gamarț