Scriitura lui Cosmin Leucuța vine ca o durere surdă după o tăietură ascuțită, diagonală, neașteptată, de o precizie uimitoare. Navigând între tandrețe și durere, el reușește un melanj tulburător de confesiuni ce emoționează. La final, nici nu îți dai seama cum toate vulnerabilitățile tale, ca cititor, făcute ghem până atunci, se destramă pentru a fi acceptate și apoi vindecate. O poveste cu puseuri dure dar și cu atingeri curative. Mă îndoiesc că odată perdeaua dată la o parte va mai rămâne cineva neclintit în liniștea propriei lecturi. SUZANA TĂNASE Mi-ar fi plăcut să fi citit Big in Japan în adolescență, când eram, asemenea tuturor adolescenților prezenți, trecuți și viitori, cel mai singur și neînțeles om de pe Terra și când totul durea, inclusiv și mai ales iubirea, când totul se prăbușea, când totul era plin de cruzime și, uneori, extraordinar. Ce îmi place enorm la Cosmin Leucuța este că, deși își pune toate personajele în situații îngrozitoare, extreme, deși le trece prin traume și abuzuri imposibil de citit fără să ți se strângă inima, simți și o tandrețe cu care le înconjoară, ca un abur prețios pe care ți-e și frică să îl risipești. Și, cum cerea Annie Wilkes, totul e corect scris, Cosmin nu-și trădează personajele cu absolut nimic în cărțile lui, ceea ce e un lucru destul de rar. Tocmai de-asta reușesc cumva să mă identific cu personajele din cartea asta, la care am plâns de două ori deja și, deși nu mai sunt adolescentă, am retrăit sălbăticia acelor ani și m-am lăsat ajutată, retroactiv, să pricep unele lucruri pe care ni le facem și singuri, lucruri iremediabile. LIVIA ȘTEFAN