„Neindoielnic, toata lumea stie ce inseamna sa te uiti si sa vezi. Din pacate, lucrurile «stiute de toata lumea» sunt cele la care nimeni nu se mai gandeste… Asa se face ca exercitiul esential al privirii e inteles, de regula, ca o simpla problema de optica. Or «a privi» nu inseamna pur si simplu a te uita si a vedea. Te poti uita la un lucru si ca sa-l uiti, sa-l dezvalui, sa treci indaratul evidentei sale. Cu alte cuvinte, pentru a vedea cu adevarat un lucru e nevoie, uneori, sa inchizi ochii, sa-l percepi ca distinct de «aparitia» lui senzoriala. Abia atunci, in suspensia «metodologica» a nemijlocirii vizuale, faci un pas decisiv spre intelegerea a ceea ce vezi. «A privi» convietuieste, astfel, revelator, cu «a stravedea», a uita de semnalul strict optic, pentru a-i palpa temeiul. Sa adaugam si ca «a privi» poate sa insemne si a te lasa privit, a te lasa «descoperit» in autenticitatea ta. Spune-mi cum privesti (cum «vezi» lucrurile) ca sa-ti spun cine esti… A privi e, uneori, si a visa, a imagina (o vedenie…) sau a avea revelatia cvasipalpabila a unui adevar. Candva, Leonardo nu va mai fi pentru noi decat ceea ce fiecare pictor, fiecare artist, devine pana la urma: un nume despre care povestesc cartile, dar pe care muzeele, memoria vizuala a lumii l-au pierdut. Vom spune Leonardo cum spunem Apelles sau Polignot, fara ca vreo imagine sa se mai asocieze in mintea noastra acestor nume. Si vom spune, poate, la fel, «pictura» cu sentimentul ca ne referim la un dat arheologic, la o realitate defuncta, cu acelasi sentiment, probabil, cum vom spune si «Venetia», si jungla Amazoanelor, si pictura etrusca si atatea altele: lucruri minunate, din care nu va mai fi ramas decat nimbul. S-ar putea totusi ca, pana si in asemenea momente, Gioconda sa-i supravietuiasca lui Leonardo ca o emblema a Paradisului pierdut: Paradisul pierdut al picturii...“