„Mircea Ivănescu a reuşit să împingă cuvintele într-un teritoriu care părea să le rămână inaccesibil: teritoriul clipei, al atomului temporal, al părţii aceleia de timp care rezultă la capătul ultimului gest de disecţie imaginabilă în fluxul trăirilor noastre. Nimeni, la noi, nu a dat – în deplină discreţie – un relief mai teribil clipei ce trece, investite de cearcănul sufletului nostru. Nimeni, cred, nu a reuşit mai bine ca el să pună în scenă atomii trăirilor noastre. «N-am tăiat eu poezia română în două», spune la un moment dat, cu modestia lui jucată, Ivănescu. Dar adevărul e că a tăiat-o, aducând-o în punctul din care, în modernitate, expresia sensibilităţii noastre s-a reconstruit integral.“ (Gabriel LIICEANU)