Începuturile mele stau sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului. Urmele acelei tăceri iniţiale le caut însă în zadar în amintire. N-am putut niciodată să-mi lămuresc, suficient de convingător pentru mine însumi, strania mea detaşare de logos în cei dintâi patru ani ai copilăriei. Cu atât mai puţin acel sentiment de ruşinare ce m-a copleşit, când, constrâns de împrejurări şi de stăruinţele ce nu mă cruţau ale Mamei, am ridicat mâna peste ochi, ca să-mi iau în folosinţă cuvintele. Cuvintele îmi erau ştiute toate, dar în mijlocul lor eram încercat de sfieli, ca şi cum m-aş fi împotrivit să iau în primire chiar păcatul originar al neamului omenesc.