Odată cu primul său volum de nuvele, publicat la Madrid în 1963 și reluat după câţiva ani în România sub titlul celei mai fascinante dintre ele, Mircea Eliade pare să fi găsit tema de elecţie a “realismului magic“, inaugurat de el în literatură. Este o temă pe care o va explora neobosit de acum înainte; ea descinde parcă dintr-o idee recurentă a studiilor şi eseurilor sale de istorie a religiilor. Potrivit ei, omul modern este, chiar fără să o ştie, apăsat de o nemiloasă “tiranie a istoriei”, de care caută cu înfrigurare să se elibereze. Numai că soluţia izbăvirii de această tiranie trece printr-o abolire a timpului, care alcătuieşte miezul acelui vârtej capabil să-l soarbă şi să-l desfiinţeze. Eroul lui Eliade din La ţigănci, un om obişnuit prins în întâmplări oarecare, trăiește experienţa unei fisuri în fluxul timpului, prin care se află proiectat într-o altă lume, familiară şi stranie totodată, o lume ce îi dezvăluie existenţa sacrului camuflat în profan