„În sfîrșit am citit o carte românească. Alexandru Vakulovski: Pizdeț. Să-i scriu? Să nu-i scriu? Nu știu, oricum în seara asta o să mă văd cu Santiago și o să-i povestesc despre Pizdeț, poate o să-i dau cartea și lui... și altora, și altora, și la emisiune probabil o să povestesc de ea, și poate o să-i spun și Mădălinei, și lui Bogdan, și lui Miron, și poate o să uit, așa cum deseori o fac, și poate o să-mi treacă. Sper să nu.” (Andrei Gheorghe) „Într-un moment de confuzie și stagnare, cum e cel pe care îl traversează acum literatura română, Alexandru Vakulovski a știut să deschidă un drum, să schițeze o orientare, a avut, cu alte cuvinte, puterea să inoveze. Nu e puțin lucru.” (Gheorghe Perian)

In noul roman al lui Alexandru Vakulovski se tese o lume dezabuzata, in care sperantele mor inainte de a se naste, o lume in care dragostea pentru o altfel de „Lolita” e ucisa, lent, de neputinta, iar prieteniile se leaga tot in jurul neputintei. Asa cum ne-a obisnuit, Vakulovski vorbeste despre un anume fel de ratare, in starea ei pura, o ratare pentru care nu personajele sint vinovate, ci lumea din jurul lor. Si aici, ca si in volumele precedente, naratorul e constient de propria-i distrugere, dar incapabil de a i se impotrivi. „Prin grila furiei poate fi justificat limbajul lui Alexandru Vakulovski. Duritatea lui este o expresie a furiei fata de structurile sofisticate si osificate ale societatii.” (Dumitru Crudu) „Alexandru Vakulovski cresteaza adinc si presara sare peste tot, cu grija sa nu scape ceva netratat. S-ar parea ca poetul-prozator a invatat oroarea pe de rost, in ipostazele ei complementare.” (Ovidiu Pecican)