În 70 de cronici mai intimiste decât marile sale construcții romanești, deghizate sub caracterizarea sarcastică de „chestiuni alimentare“, Lobo Antunes abordează o vastă diversitate de teme precum copilăria, familia, iubirea, moartea, războiul colonial, fragmente caleidoscopice dintr-o viață dedicată literaturii legate de travaliul scriitorului sau de prietenie, ce condensează un univers individual ardent, plin de melancolie, și se constituie într-un adevărat exercițiu de deziluzionare, în care emoția este frustă, neornamentată, aproape dureroasă. „Scriitura antuniană, atât de aparte, este adesea socotită simfonică. Dar epitetul este slab. Ar trebui să ne imaginăm o simfonie în care să putem auzi în același timp sunetul distinct al fiecărui instrument, gândurile muzicienilor și emoțiile dirijorului! [...] Acesta este Lobo Antunes: unul dintre cei mai mari scriitori contemporani, un romancier prodigios, muzical și febril, de o exigență teribilă, ale cărui cronici – orice ar spune el – poartă de asemenea marca imensului său talent.“ — Le Monde „Cel mai frumos lucru pe care l‑am văzut până acum nu a fost un tablou, nici un monument, nici un oraș, nici o femeie, nici păstorița de pe cutia de biscuiți a bunicii mele Eva când eram mic, nici marea, nici cel de-al treilea minut al aurorei despre care vorbesc poeții: cel mai frumos lucru pe care l‑am văzut până acum au fost douăzeci de mii de hectare de floarea‑soarelui la Baixa do Cassanje, în Angola. Obișnuiam să ieșim înainte să se crape de ziuă, iar atunci, odată cu sosirea luminii, florile‑soarelui își ridicau și ele capul, toate ca una singură, spre răsărit, și întreg ținutul devenea plin de gene mari galbene.“ — ANTÓNIO LOBO ANTUNES
Author
At the age of seven, António Lobo Antunes decided to be a writer but when he was 16, his father sent him to medical school - he is a psychiatrist. During this time he never stopped writing. By the end of his education he had to join the Army, to take part in the war in Angola, from 1970 to 1973. It was there, in a military hospital, that he gained interest for the subjects of death and the other. The Angolan war for independence later became subject to many of his novels. He worked many months in Germany and Belgium. In 1979, Lobo Antunes published his first novel - Memória de Elefante (Elephant's Memory), where he told the story of his separation. Due to the success of his first novel, Lobo Antunes decided to devote his evenings to writing. He has been practicing psychiatry all the time, though, mainly at the outpatient's unit at the Hospital Miguel Bombarda of Lisbon. His style is considered to be very dense, heavily influenced by William Faulkner, James Joyce and Louis-Ferdinand Céline. He has an extensive work, translated into several languages. Among the many awards he has received so far, in 2007 he received the Camões Award, the most prestigious Portuguese literary award.
