Un roman subversiv in epoca elaborarii lui, la mijlocul „intunecatului deceniu” anterevolutionar, imposibil de publicat atunci. Unul dintre cele mai puternice debuturi din anii ’90! Sonata pentru acordeon descrie, cu brutala franchete, o lume in deriva, o umanitate pestrita de „umiliti si obiditi” recrutati din noroaiele mahalalei bucurestene si din halele dezolante, demne de un Hieronymus Bosch, ale uzinelor socialiste. Aveti in fata – scrisa cu forta pe care i-o dau lui Radu Aldulescu revolta, suferinta, compasiunea si, nu in cele din urma, marele sau talent – saga sumbra si totodata grotesca a unei familii de proletari din ultimul deceniu ceausist. „Fiecare organ, fiecare articulatie, fiecare celula au memorie. Mina are probabil o memorie speciala, diferita de a altor parti ale trupului – mina care scrie, mina care loveste, mingiie, pipaie, omoara, munceste pamintul etc... Mina care se face pumn pentru a lovi, impulsionata de stari de spirit dintre cele mai diverse, ca sa se apere, sa cotropeasca, sa domine, de foame, de disperare sau din pricina cine stie carei boli mintale – sint o sumedenie de romane aici... Am facut destule munci fizice grele la viata mea, inclusiv sporturi precum boxul, canotajul, halterele, atletismul, dar nici una dintre aceste indeletniciri nu cere atita efort fizic, psihic, emotional ca scrierea unui roman. Mina care scrie un roman bun – nu mai zic foarte bun sau o capodopera – munceste mai mult decit miinile care fac alte lucruri.” (Radu Aldulescu)