"Mai povesteau oamenii, în serile când se-adunau la câte unul, să stea de taină, că moșneagul se ivea, cel mai adesea în nopțile cu lună plină, prin marginile lanului. Umblă de colo-colo, șovăind, parcă neîndrăznind să se-ntoarcă la el acasă. Trupul îi era tot străpuns, iar prin găurile în care nu rămăseseră pănuși se putea vedea dintr-o parte-n alta. Pe țeasta și-n varfurile degetelor îi crescuseră mii de fire de mătasea porumbului, care fremătau la cea mai mică adiere. Din picioare înmugureau frunze și cu toate astea se mișca aproape ca un om, gemând de ți se făcea pielea de găină. Dar din găvanele ochilor nu curgea nicio lacrimă, căci erau pline cu grăunțe, printre care se furișau gândaci mărunți..."

„Oamenii stelelor vor adora nestingheriti, eliberati de povara carnii, stralucirea intregii Creatii...” Nemurirea? Sublimarea sufletului? O umanitate absolvita de păcate? Sunt promisiunile unei tehnologii revolutionare, pe care eroii romanului Mineral le urmeaza ca pe singurele sperante ce le-au mai ramas intr-o societate impotmolita la limita neputintelor sale. Ceva se intampla insa pe calea catre contopirea cu perfectiunea universului, amenintand sa spulbere ultimele sanse de supravietuire a speciei. Si, pas cu pas, personajele din Mineral inteleg ca oamenii trebuie sa gaseasca mai intai in sine solutiile pentru a merge mai departe... „Piatra incepuse prin a-i fi alaturi si avea sa sfârseasca prin a fi peste tot imprejurul fapturii sale. Ba nu. Aveau sa fie una si aceeasi. Piatra crestea imperceptibil in jurul sau, iar el se scufunda pe nesimtite in piatra, cum se scufunda lent muntii in munti, marile in oceane, stelele in stele.”