Pentru acest număr ne-am învârtit până ne-am făcut comozi în jurul ideii de „acasă”. Acel construct, parte fizic, parte emoțional, în care conținutul e la fel de important ca zidăria. E o destinație, la fel de mult cum e o călătorie. Un loc, dar și o stare. Coperta, creația food-artistului Dan Crețu, este dedicată Clujului, oraș care de câțiva ani trece printr-o explozie de vitalitate și care primește din partea multora dintre locuitorii săi cel mai bun compliment la care poate visa un oraș: „Ți-i bine să trăiești aici”. Ca să înțelegem de ce, ne-am mutat acolo și am povestit ce-am găsit în cel mai amplu dosar tematic de până acum. Toată lumea din familia noastră e despre violența în familie, un fenomen răspândit în România, care spune poveștile unor femei nevoite să plece de acasă pentru a-și salva viețile și copiii. Cum îmbătrânim în România? explorează cât de pregătiți suntem să gestionăm numărul tot mai mare de vârstnici pe care-l anunță pentru România proiecțiile demografice. DoR #17 a fost realizat cu sprijinul Administrației Fondului Cultural Național. Din cuprins: Dor de Cluj. Am luat drumul Clujului echipați cu câteva puncte de reper și o întrebare; Acasă la Casa Jurnalistului. O săptămână cu „băieții răi” ai jurnalismului; Cazul ciudat al unui bărbat care pare să nu aibă, și să nu-și dorească un trecut; Toată lumea din familia noastră. Cum scapi când soțul te hărțuiește?, Cum obții un ordin de protecție?, Ce viitor vor avea copiii tăi?; Amintirea uitării. Timp de 30 de ani nu m-am gândit la tabăra de refugiați în care am stat în Viena, așteptând exilul spre America. Apoi mi-am amintit; Paralelă printre cuvinte. Cum să pierzi în fața celor mai buni jucători de scrabble din țară; Și altele.

Când cetățenii se ceartă, sistemele disfuncționale prosperă. Vei regăsi această idee în DoR #31. Îți arătăm un sistem de nașteri falimentar și fără nicio intenție de schimbare, care rămâne așa pentru că cei care îl compun – medici, pacienți, familii, moașe – se ceartă între ei și nu fac front comun contra decidenților. Tot în zona de sănătate, vedem medici tineri căutând în tabere la mănăstiri o direcție pe care n-o oferă școala și care, dincolo de spiritualitate, primesc și pseudo-știință cu o garnitură de ultra-naționalism. Vei mai cunoaște și o familie revenită în România, care se destramă și din cauza unui eșec antreprenorial care, având în vedere cum sunt făcute regulile jocului, era scris dinainte. Deocamdată, în România, nu avem reflexul de a construi împreună, ci mai degrabă de a ne demola unii pe alții. Capra vecinului e mult mai atrăgătoare și mai facilă decât contestarea metodică a autorității. Dar e important ce vom alege în viitor. Încă o perioadă autoritară, facilitată de certurile dintre noi? Sau o construcție dificilă, diversă, imprevizibilă, dar în care, indiferent de neînțelegeri, stăm în primul rând cu ochii pe adversarul natural al unei democrații funcționale: puterea care vrea și mai multă putere. Din cuprins: \-Portretele a 100 de oameni care vor defini România viitorului (prima parte); \-Ce ne lipsește ca să avem un sistem de nașteri mai empatic și mai funcțional; \-Tabere de medicină în mănăstiri și secții de spital dominate de dumnezei; \-Un profesor de filosofie își învață elevii să gândească și să fie liberi; \-Unul dintre cele trei milioane de români plecați se întoarce în țară; \-Când a ieșit la pensie, Elena Pagu a început să alerge. La 91 de ani e campioană mondială.

Tensiunile României de azi ne-au pus pe gânduri. Ce să facem? Care sunt potențialii pași următori? Ce opțiuni avem? Poveștile din acest număr sunt la o oarecare distanță de bătălia politică, dar nu atât de departe încât să nu fie influențate. România nu e singura care trece printr-o perioadă de narațiuni paralele conflictuale – se întâmplă în Ungaria, în Turcia, în Polonia, în Slovacia, în Moldova, în SUA. În astfel de perioade, pașii următori par opțiuni limitate și limitative, ca atunci când creierul anxios se întâlnește cu un obstacol și trebuie să decidă pe loc ce facem: împietrim de frică, ne luptăm sau o luăm la goană. Din cuprins: Cum arată jurnalismul activist în județul lui Liviu Dragnea; O radiografie a frustrărilor Moldovei, prin ochii unui designer urban; Portretele unor oameni care vor defini România viitorului; Istoria unui cartier pe care credeai că îl cunoști; Cinci absolvenți de liceu și gândurile lor despre educație; După 13 ani, organizatorii festivalului de teatru tânăr din Alexandria își plănuiesc următoarea mutare; Parapantistul Toma Coconea, între pământ și cer; Ce descoperi despre tine și ceilalți când fugi din haosul orașului.

DoR #35 reflectă realitățile multiple în care trăim simultan. Uneori suntem conectați doar la cea care e mai interesantă și presantă pentru fiecare dintre noi (adică „fiecare cu bula lui”), dar asta nu înseamnă că celelalte realități nu sunt prezente. În România lui 2019, YouTube e homepage-ul generației 2000, iar Selly – al cărui canal va atinge curând două milioane de abonați – e printre cele mai mari și mai dinamice nume. Irina Tacu povestește cum a ajuns în șase ani cel mai urmărit și căutat vlogger și cum e diferită faima de care se bucură de cea a unor artiști amplificați de televiziuni și media tradițională. Dar Selly și viteza generației lui nu e singura narațiune contemporană. De aceea, poveștile din cele 224 de pagini ale DoR #35 trec de la singurătatea depresiei la nostalgia meselor în familie, de la hotărârea cu care handbalista Cristina Neagu scrie #iwillbeback pe Insta, la crimă – cea mai tragică urmare a violențelor fizice și de limbaj cu care tratăm femeile în România, de la un prim-ministru maghiar care visează la o Uniune Europeană creștină și îmbrățișătoare de steaguri și granițe, la o fostă ministră a educației din Moldova, care reprezintă treimea de populație care muncește în diaspora și dă zilnic refresh, ca să vadă dacă o merita vreodată să revină. Dacă merită să revină se întreabă și tinerii din fotoreportajul care închide acest număr: după ani de protestat în piețele din București, au plecat în Cehia, unde spun că le e mai bine. Tot o piață, Piața Victoriei, e și pe copertă. 1 decembrie (România) e o lucrare a pictorului Roman Tolici, făcută în 2006. „Semaforul roșu exprimă ce exprimă un semafor roșu – stop”, spune Roman. „Ceața exprimă ce exprimă ceața – nesiguranță, neclaritate. Ce este cu adevărat trist e că la 13 ani de la realizarea acestei lucrări, valabilitatea ei rămâne neschimbată. Suntem tot în ceață și semaforul e tot pe roșu.”

Cât de stăpâni credem că suntem pe ziua de mâine? DoR #36 explorează moduri în care alegem să trăim ziua de azi ca un pas spre un „mâine” mai asumat și mai curajos, de pe băncile justiției până în satele și fabricile României, din viața politică până în familiile noastre. Ioana Burtea ne duce câteva zile pe teren cu Arina Corsei Vultureanu, procuror de urmărire, pentru a înțelege mai bine oportunitățile și constrângerile unui sistem pentru apărarea căruia mulți am ieșit în stradă. Îl urmărim câteva luni în campania pentru europarlamentare pe Dacian Cioloș, care spune că poate face politică fără a fi politician. Portretul, documentat de Vlad Odobescu, ni-l prezintă pe Cioloș într-un moment de transformare, din inginer agronom și tehnocrat în lider de partid și o figură politică de cursă lungă. În DoR #36 urmărim feluri în care ne vindecăm, fizic și mental, și moduri în care alegem să transformăm lumea din jur. Pornim seria 19 sub 19, în care fotografiem tineri născuți după 2000, activi în comunitățile lor, care ne arată că generațiile care vin după noi vin cu energie și inițiativă. Aflăm cum muncitorii de la Electrolux luptă pentru condiții mai bune la locul de muncă și ne întrebăm ce spun demersurile lor despre relațiile dintre angajat și angajator pe care le trăim în 2019. DoR #36 explorează și alte tipuri de relații, sub umbrela non-monogamiei etice: cum gestionează cei în relații poliamoroase mai mulți parteneri și de ce? Lucrarea de pe copertă, Captivă în propria minte de Codruța Cernea, „vorbește despre lupta de a accepta distanța dintre ideal și real, dintre cum sunt lucrurile și cum am vrea noi să fie, dar și despre pericolul de a rămâne blocat în propriile construcții mentale limitative și repetitive,” spune artista. Face parte din seria Singuri Împreună, realizată între 2011 și 2012, care spune povestea perioadelor pline de incertitudini care ne forțează să creștem.

"În DoR #37 dedicăm mai multe articole femeilor și inegalității de gen. Ascultăm voci diferite care își doresc o siguranță comună. Să fie în siguranță pe stradă. Să crească copii în siguranță. Să se simtă în siguranță în relații. Să aibă siguranța că pot juca fotbal sau orice alt sport își propun. Să fie siguranța pusă când vor să aibă mai multe discuții despre ce li se întâmplă. Să creadă, cu siguranță, că se pot îmbrăca cum vor, fără să fie interpretate, fluierate și acuzate că și-o cer. Veți afla ce le preocupă pe zeci de adolescente din țară după ce un bărbat a răpit și ucis două adolescente în Caracal. Veți citi despre cum diferă drumul unei femei în sport de-al unui bărbat. Nu trecem peste istoricul ordinului de protecție pentru victimele violenței în familie și inventariem toți pașii lenți și împiedicați pe care îi facem pentru sprijinirea lor. Trecem însă și prin studioul unor hip-hoperi din Vaslui, din generații diferite, care-și pun în versuri atât orașul, cât și recunoștința față de mame. Ajungem și în Lunca Someșului Mic, unde o vedem pe Anca Marcu trezindu-se zilnic la patru dimineața ca să coordoneze varza, vinetele și ardeii a 13 producători spre rafturile a trei mari retaileri. DoR #37 ajunge și în bucătăriile unor chefi români, alături de care vom descoperi o nouă raportare la bucătăria românească. "

În DoR #39 explorăm ideea de identitate și multiplele roluri pe care ni le asumăm atunci când spațiul privat devine public, printr-un simplu tap pe ecranul smartphone-ului. Am fotografiat 25 dintre cele mai urmărite personalități din internetului românesc al momentului – ca să înțelegem mai bine granița dintre cine sunt și ce arată. Am vorbit cu artistele care dau tonul în trapul românesc feminin și despre cum se joacă ele cu identitățile lor, încurajate de comunitățile lor online. Am mai scris despre cât de ușor e să urăști pe net pentru like-uri, despre cum Arhivele Securității au scos la iveală o poveste înfricoșătoare de familie, dar și despre oameni care n-au privilegiul de a-și pune întrebări complexe despre cine sunt. Pe copertă e P0lly, artista trap care oscilează între dulcegărie și grotesc, între senzual și morbid, între ironic și nihilism, fotografiată de Roxana Neacșu. Din cuprins: O confesiune despre cum nevoia de atenție, validare și faimă te pot transforma într-un hater în online; Un fotoreportaj cu 25 dintre cele mai influente personaje de pe YouTube, Instagram și TikTok, fotografiate la ele acasă; Drumul lui Horia Tecău spre aurul olimpic și o întrebare care se tot repetă: „Tu când te retragi?” Patru femei tinere care fac muzică trap și se prezintă așa cum vor. Chiar dacă asta îi sperie pe unii; Dacă sprijini pe cineva sărac cu bani, poți să-i ceri ca în schimb să meargă la școală? Arhivele Securității au scos la iveală o altă istorie de familie unde în pivinița casei se întâmplau lucruri înfiorătoare; Un fotoreporter își redescoperă originile și Transnistria natală; Viața unui băiat de 12 ani din cea mai săracă comunitate din Baia Mare.

Schimbările și pierderile pot fi dureroase, dar pot fi și eliberatoare. Despre asta e DoR #40 – un număr întârziat cu o lună tocmai din cauza acestor schimbări. E despre ce am trăit în ultimele trei luni, unde ne-a găsit pandemia, cum ne-a provocat, dar și cum ne schimbă. E despre oportunitățile de implicare civică pe care le-a oferit oamenilor dintr-un capăt al altuia al țării, despre soluțiile pe care le-am găsit în familiile noastre ca să transformăm izolarea în ceva pozitiv, despre tot ce-am învățat despre prietenie, intimitate și creativitate stând atât de mult timp cu noi înșine într-un spațiu mic, despre relația noastră fragilă cu încrederea în autorități, despre instinctele noastre tribale intolerante tocmai într-un moment care cere compasiune, despre nevoia unor ghizi care să facă fiecare zi ceva mai ușor de îndurat, chiar dacă asta înseamnă uneori să ajuți pe cineva cu o rețetă de pâine. Pe copertă e un desen de Dan Perjovschi care ilustrează una dintre provocările acestui prezent incert: ține de noi dacă o primim cu resemnare sau cu bucuria oferită de oportunitatea de schimbare, pentru că ea ascunde și oportunitatea schimbării în bine.

DoR #41 ne găsește încă în mijlocul unei pandemii și a unor bătălii electorale. Ceea ce înseamnă că sunt mulți oameni care ne cer încrederea sau votul. Și totuși, părem să fim într-un vid de putere. Sigur că avem putere dată de funcții, de ordonanțe și de dreptul de semnătură. Dar încă nu avem manifestări de putere izvorâte din grijă, empatie și dorința de a construi sisteme mai trainice și mai corecte. Raed Arafat este simbolul sistemului românesc de urgență, dar este și unul dintre cei mai puternici oameni din stat și adesea nu pare să-și înțeleagă sau accepte responsabilitatea asta. Nelu Tătaru este un membru de partid, ale cărui ambiții de putere sunt mascate de o prezență amabilă la televizor. Atât de amabilă, încât uităm că Ministrul Sănătății are niște îndatoriri pe care el nu le îndeplinește. Dezechilibre de putere vedem și în adevărul inconfortabil al istoriei gimnasticii românești: că în spatele sutelor de medalii stau abuzuri, insulte și accidentări care au ciobit viețile unor copii. Despre o copilărie ciobită de un abuz și încercarea de a reasambla piesele vorbește și un eseu personal care ne reamintește ce moșteniri de familie traumatizante și ne-explorate avem, și câți ani trebuie să treacă pentru a deprinde curajul și vulnerabilitatea de a vorbi. Din cuprins: Raed Arafat a fost liderul potrivit pentru reformarea unui sistem de urgență ruginit. Este însă și liderul potrivit pentru criza de acum? Cine e Nelu Tătaru, omul apărut de nicăieri pentru a ne salva? Cum îți reconstruiești viața după un abuz sexual în copilărie. Șapte artiști încearcă să facă uitat acest an. Un accident de mașină schimbă ordinea firească a lucrurilor și relația dintre o nepoată și bunica ei. Un grup de sportive amatoare caută soluții pentru a crește siguranța în public. De ce e neclară linia dintre abuz și performanță în gimnastică? Echipa Documentaria a fotografiat efectele pandemiei de COVID-19 în România.

Pentru mulți dintre noi, distanțarea și însingurarea sunt starea de fapt la un an de pandemie. DoR #43 conține povești despre singurătățile din mintea noastră, uneori create cu intenție, alteori moștenite sau asamblate de depresie sau alte afecțiuni mintale, și povești despre cum ne-am trăit totuși cotidianul în umbra coronavirusului. Nu e ușor să revii din solitudine în vârtejul complicat de iubire și suspiciune care e viața alături de alții, dar asta e, de fapt, singura călătorie pe care ne e dat s-o facem.

Ne-a ajutat în perioada asta conceptul de „zonă neutră” dezvoltat de William Bridges, al cărui model explică trei stadii pe care un individ (sau o organizație) le parcurge într-o schimbare: Sfârșitul a ce este, Zona Neutră de tranziție și un Nou Început. Până la un Nou Început, putem să îmbrățișăm ideea zonei neutre, „ o perioadă de mijloc când ce era vechi a dispărut, dar ce e nou nu e încă funcțional”. E ideea din spatele unui DoR deschis de o copertă construită ca un spațiu de tranziție – o bucată de gheață care se topește, un proces a cărui durată e necunoscută. În el vei cunoaște un băiat de 13 ani care și-a început adolescența departe de școală și de prieteni. Vei cunoaște o activistă care de mai bine de 10 ani așteaptă Noul București. Vei cunoaște oameni care au trecut prin traume și care își scriu drumul spre cine sunt azi. Și vei cunoaște 10 oameni care au decedat în ultimul an de COVID-19, 10 dintre cei peste 30.000 pe care i-am pierdut și care vor rămâne o moștenire a trecerii noastre comune printr-o pandemie.

În umbra unui an confuz, în care am încercat să definim ce simțim, continuăm să ne căutăm. DoR #45 este în continuare despre tranziție, dar și despre momentul în care decidem să ne oprim undeva. Avem nevoie să negociem trecutul, ca să știm ce lăsăm în urmă în drum spre viitor. Coperta – cu o fotografie de Vlad Drăgoi și text de Beatrice Arzoiu – este o invitație în acest loc, al zilei de ieri, unde ne întoarcem ca să înțelegem ziua de mâine. Suntem pe drum, dar nu toți știm unde mergem. Asta fac și personajele poveștilor din acest număr. Bogdan Coșa se întoarce în orașul natal, Codlea, ca să înțeleagă cum a devenit bărbatul de astăzi și locul – altceva decât sărăcia din care voia să evadeze. Ioana Burtea caută printre rămășițele a nouă ani de relație ca să înțeleagă dacă e vreo lecție acolo. Anca Iosif parcurge 700 de kilometri pe jos pe Via Transilvanica ca să-și descopere ritmul propriu. Caliu se gândește că poate a sosit momentul să predea vioara fiului său, dar nu poate s-o facă fără să se asigure că înțelege moștenirea pe care o reprezintă. Peste toate astea, ne întoarcem împreună în ultimul an, ca să recuperăm amintirea celor pe care i-am pierdut. DoR #45 e o bornă în aventurile noastre în zona neutră. E momentul în care ieri se întâlnește cu azi și au o primă conversație serioasă despre mâine. Din cuprins: La 27 de ani, Silvia Dumitru, s-a trezit pe masa de operație pentru o intervenție pe cord deschis. Era doar începutul vindecării ei. La capătul a 700 de kilometri de mers pe jos nu te așteaptă locul pe care l-ai lăsat la plecare, ci o versiune mai bună a ta. Nu poți fugi de locul în care ai crescut. Dar te poți întoarce să rescrii povestea și să ieși mai puternic. Ce lasă în urmă cel mai cunoscut lăutar român? Și cum știe când e timpul să predea ștafeta? Sunt nouă ani de relație intermitentă ani pierduți sau tot ce trăim are rost prin faptul că nu are? Viața la țară nu e nici mizerabilă, nici idilică. E așa cum e ea. Poveștile de viață ale unora din cei aproape 35.000 de români decedați din cauza COVID-19.

DoR #47 e despre conflictele și granițele dintre noi, în umbra unui război care tocmai a început peste graniță. Suntem aici și pentru că în ultimele decenii s-au redus grupurile de care aparținem și cu care ne identificăm. În paralel, au crescut și indicatorii de singurătate. Iar pandemia a fost un accelerator: ne-a îndepărtat și însingurat și mai tare. Când suntem la distanță, ținem și mai strâns în brațe identitățile de care suntem siguri. Restul, care par diferiți, devin din vecini sau colegi, „celălalt”. „Ceilalți” devin, în scurt timp, „dușmanul”. Fără să ne dăm seama, ajungem într-un conflict: trasăm granițe unde nu erau și începem să ținem cu dinții de identitatea și adevărul nostru. Există însă conflicte bune, care duc undeva, și există conflicte rele, care blochează. Zi de zi putem alege să nu stagnăm, să trecem granițele și să găsim forme de a coopera și colabora. Pe ambele coperți o vei regăsi pe actrița și regizoarea Alina Șerban, a cărei spectacol, Cel mai bun copil din lume (pe care-l poți vedea anul ăsta la Teatrul Național din București) spune povestea devenirii ei ca artistă, femeie romă și povestitoare care crede că putem crea poduri între noi, spunându-ne povești. Din cuprins: O scrisoare a împins Mind Architect, cel mai ascultat podcast din România să se chestioneze și comunitatea științifică să-și evalueze prezența în viața cetății. Romii au fost ținuți în sclavie de domnitori, biserică și boieri timp de 500 de ani. Cine spune azi această poveste și ce facem cu această moștenire? În conflictele dintre părinții care se separă ignorăm adesea interesul superior al copilului. Cum facem loc unor limbi diferite în relațiile dintre noi. Nu poți să le faci pe toate și nu mai mult time management e soluția. Viața unei profesoare care crede că schimbarea începe cu iubire. Zece mesaje motivaționale care să te inspire să traversezi 2022 cu curaj.

Deși nu mai avem restricții, pandemia nu s-a terminat; în unele țări e chiar un val de infecții. Din februarie și trăim cu un război la graniță, în care au murit zeci de mii de oameni și care a făcut aproape 7 milioane de ucraineni să-și părăsească țara. În plus, dincolo de conflictele imediate, știm că ultimii șapte ani au fost cei mai calzi din istorie. Cum, știind că lumea e așa cum e, putem rămâne prezenți? Asta e întrebarea care ne-a ghidat în asamblarea DoR #48. Cum putem să nu fugim din calea realităților care ne înconjoară, dar nici nu ne lăsăm copleșiți de magnitudinea lor? Despre asta sunt poveștile din acest număr, a cărui copertă e o ilustrație semnată de studioul Agrafka, fondat de artiștii ucraineni Romana Romanyshyn și Andriy Lesiv, școliți și stabiliți în Lviv, orașul din care au plecat în a doua zi de război. Sugerează că mereu trebuie să fii pregătit să fugi, dar poartă și un dram de speranță că, oricât de grea se simte lumea pe umeri, poți continua.

Numărul DoR #49 este o explorare a ideii de speranță și cum să credem în „mai bine” când totul pare că se prăbușește. De aceea ne-am spus că important e să lucrăm cu ce avem și să ne bucurăm de asta. David Popovici e pe copertă, pentru că a înotat vara asta și pentru medaliile lui, dar și pentru a ne reaminti că acțiunile fiecăruia contează. Am vorbit și cu refugiați ucraineni despre cum își trăiesc viața știind că țara lor e sub asediu de peste șase luni.