“Suntem dispuși să ardem o lume întreagă pentru ceea ce simțim.” Dacă zeii sunt perfecți, atunci iubirea lor ar trebui să depășească orice așteptare. Deși sunt creați unul pentru celălalt, Isis nu cedează atât de ușor în fața puternicului Set, ba chiar îl face pe acesta să depună mari eforturi pentru a-i câștiga încrederea. Dar ce se întâmplă când iubirea lui nu mai este suficientă pentru frumoasa zeiță? Ea își dorește ceva ce Set nu vrea să îi ofere. Mortalitatea. Iubirea se poate transforma în ură într-o singură clipă, iar zeii au tot timpul din lume pentru a se răzbuna.

Într-o lume definită de o obișnuită aparentă, limitele responsabilităților ne pândesc la fiecare pas pe care-l facem. Și, tocmai atunci când crezeam că pot trăi liniștit, să fiu acel om normal de toate zilele, destinul mă abate de la drumul început inițial și îmi arătă calea pe care trebuie, de fapt, să o urmez: Siena. Sora mea. Regina mea. Cea alături de care trebuie să conduc lumea. Lumea devine imprevizibilă, fiind înconjurat de vise antice, de piesele unui puzzle în continuă mișcare pentru a-și găsi locul de drept, iar două perechi de ochii se reîntâlnesc după ani de zile, schimbând totul în calea lor. Umbrele pândesc pe la colțuri și aduc în prezent iubiri uitate de mii de ani, împletite cu amintiri însângerate și cu un mister care te vor forța să îți arunci pe masă cele mai mari atuuri. Acestea sunt Jocurile Zeilor

Cassian este ca după-amiaza unei zile ploioase de primăvară. O astfel de vreme este mereu potrivită pentru un somn leneș, pentru o zi plictisitoare la birou sau... pentru a muri. Bărbatul cu părul șaten și ochi întunecați umbriți de gene dese îți demonstrează până în ultima clipă cum poți să sfârșești și, mai ales, cât de dulce poate fi moartea. Nimeni nu îl cunoaște pe Cassian mai bine decât mine. Nici măcar el însuși. Dar acest lucru nu ne salvează, ci ne aduce sfârșitul. Totul se termină tragic atunci când sunetul sinistru al unui glonț străpunge picăturile de ploaie. Speranța, unica emoție ce păstrează lumea intactă, este distrusă, iar instinctele se eliberează din originile sufletului și dezlănțuie pustiul. Dar, până atunci, NEBUNUL stă în dreapta mea. „Dar și durerea poate fi uneori o plăcere.

Întunericul este adus de el. Noaptea. Durerea. Haosul. Set este cel care acoperă lumea mea cu o pătură înghețată și obscură, care soarbe toată bucuria din jur. Frigul îmi pătrunde în piele, traversând atom după atom, și îmi cucerește întregul trup cu țurțurii reci ai iernii ce pornesc din ochii negri ai Zeului Haosului. Aduce cu el o promisiune veche de mii de ani, pe care nu o poate uita, și anume: distrugerea mea. Sfârșitul meu stă în mâinile lui. Iar eu îi permit să mute ultima piesă. Regele Negru față în față cu Regina Albă. Un joc de șah care se poate sfârși cu o regină frântă sau un mat sângeros. „Nu îmi e frică de moarte, Isis.(...) Ba chiar o aștept, deoarece știu că odată ce ai reapărut în viața mea, aceasta este inevitabilă.”