Virgil Teodorescu (n. 15 iunie 1909, Cobadin, Constanța - d. 24 iunie 1987, București) a fost un poet, prozator, eseist și traducător român, reprezentant al mișcării literare de avangardă. Membru corespondent al Academiei Române. A făcut parte din grupul suprarealist român. S-a înscris în 1928 la Facultatea de Litere și Filozofie din București, pe care o termină în 1935. Debutul literar are loc în 1928 în paginile revistei Bilete de papagal, editată de Tudor Arghezi, sub numele de Virgil Rareș. În 1932 editează la Constanța revista de avangardă Liceu, împreună cu Tașcu Gheorghiu și Mircea Pavelescu, iar în anii '40 se alătură celui de-al doilea val suprarealist. Scrie poezii în limba română și în limba franceză, precum și într-un limbaj poetic inventat de el, numit "leopardă". Poezia din primele sale volume face dovada unui suprarealism destul de apropiat de contururile lui originare, lăsând să se întrevadă totodată și influența lui Paul Éluard, din a cărui lirică a tradus după război. În anii 1950 a publicat poeme în stilul proletcultist, dar spre sfârșitul anilor 1960 revine timid la stilul suprarealist. Până la moartea sa, continuă să scrie poeme ce rețin unele din caracteristicile suprarealismului, apropiindu-se în stil de autori precum Nichita Stănescu sau precum Leonid Dimov (care, alături de ceilalți oniriști, l-a recunoscut drept un model,[necesită citare] dar acesta respinsese onirismul într-un articol[necesită citare]). A fost președintele Uniunii Scriitorilor din România între 1974 și 1978.

Vasile Voiculescu s-a născut în comuna Pârscov, judeţul Buzău, ca fiu al lui Costache Voiculescu, gospodar cu stare, şi al Sultanei (născută Hagiu), fiica unui negustor. Şcoala a început-o în satul Pleşcoi, Buzău în 1890. Cursul primar l-a absolvit la Buzău. A urmat studii liceale la Liceul „Alexandru Hâjdeu” şi apoi la Liceul Gheorghe Lazăr din Bucureşti. Preocupat de materialism, pozitivism şi evoluţionism, îi citeşte pe Littré Claude Bernard, Auguste Comte, Darwin şi Spencer. Studiază opera lui Wundt, Harald Høffding, Pierre Janet şi W. James, fiind atras de psihopatologie şi psihofizică. Studiile universitare le-a început la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti (1902 - 1903) şi le-a continuat la Facultatea de Medicină, în 1903. Doctoratul în medicină l-a obţinut în 1910. S-a căsătorit cu Maria Mittescu, studentă la medicină, cunoscută din satul său natal, Pârscov. I-a dedicat poezii şi scrisori de dragoste. Voiculescu a debutat în Convorbiri literare (1912). A practicat medicina la ţară. În timpul Primului Război Mondial a fost medic militar la Bârlad, unde a participat la serile culturale ale lui Vlahuţă. Editorial, a debutat cu volumul Poezii (1916). Din acelaşi an a colaborat la Flacăra lui C. Banu, la recomandarea lui Macedonski. A primit Premiul Academiei pentru volumul Din ţara zimbrului şi alte poezii (1918). A a decedat în anul 1963, dupa o grea suferinta provocata de anii grei de temnita la care l-a supus regimul comunist... La Pârscov există „Casa Memorială Vasile Voiculescu”.

Romanian poet, novelist, essayist and a professor at the University of Bucharest. Born in Bucharest, he graduated from the University of Bucharest's Faculty of Letters, Department of Romanian Language And Literature, in 1980. Between 1980 and 1989 he worked as a Romanian language teacher, and then he worked at the Writers Union and as an editor at the Caiete Critice magazine. In 1991 he became a lecturer at the Chair of Romanian Literary History, part of the University of Bucharest Faculty of Letters. As of 2010, he is an associate professor. Between 1994-1995 he was a visiting lecturer at the University of Amsterdam. Among his writings: "Nostalgia" (a full edition of the earlier published "Visul"), 1993, "Travesti" 1994, "Orbitor" 2001, "Enciclopedia zmeilor" ("The Encyclopedia of Dragons") 2002, "Pururi tânãr, înfãsurat în pixeli" ("Forever young, convolved in pixels") 2002, "De ce iubim femeile" bestseller ("Why do we love women") 2004.

Marioara Banuș was a Romanian poet, essayist, prose writer and translator. Born into a Jewish family in Bucharest, her parents were Max Banuș, an accountant and later a director at the Carol Street branch of Marmorosch Blank Bank, and his wife Anette (née Marcus). Due to her fragile health, she began primary school with private lessons, taking tests at the Lucaci Street School from 1920 to 1923. She attended high school at the Pompilian Institute from 1923 to 1931, and from 1931 to 1934, studied at the University of Bucharest's faculties of law and literature. She made her published debut as an adolescent, with the poem "14 ani", which appeared in Bilete de Papagal in 1928, under her birth name Marioara Banuș. In 1932, while she was a student, her poems appeared in Zaharia Stancu's Azi magazine, as did her translations from Rainer Maria Rilke and Arthur Rimbaud. It was Stancu who changed her given name to Maria.

In 1964 the Romanian Communist government relaxed its censorship policies, signaling a new openness to free expression. The nation's poets heeded that signal, and Romanian poetry experienced a striking revival. Poet and playwright Marin Sorescu is perhaps one of the most popular figures to emerge from Romanian literary culture in the years since. Sorescu writes in a plainspoken, down-to-earth style spiced with sly humor. He responds to the hardships of Romanian life not with grand rhetoric or fire-and-brimstone sermons, but with what translator Michael Hamburger describes as "ironic verse fables," as quoted by Dennis Deletant in the Times Literary Supplement. Virgil Nemoianu, also writing in the Times Literary Supplement, comments that "[Sorescu's] reactions to an increasingly absurd political regime were always cleverly balanced: he never engaged in the servile praise of leader and party usually required of Romanian poets, but nor did he venture into dissidence. He was content to let irony do its job." His choice of irony over confrontation has made it possible for Sorescu to publish freely and frequently. The journal he edited for years, Revista Ramuri, managed like his poetry to stay within the bounds expected by the Romanian regime. Sorescu's plays, however, have not always fared as well. Both Iona and Exista nervi played to packed houses in Bucharest, the former in 1969 and the latter in 1982. But both plays were quickly withdrawn, their content deemed too controversial. Nonetheless, notes Deletant, the success of these pieces during their brief runs solidified "Sorescu's status as one of the leading writers of his generation." Sorescu's plays and poetry have earned him, Deletant further states, "an unequaled audience" at home in Romania. And translations of his work into English have helped him build a secure international reputation. The qualities that have allowed his writings to flourish on Romania's state-controlled literary scene may contribute to his popularity abroad as well. There is a universality to Sorescu's conversational tone and ironic perspective, what Nemoianu calls "his rueful jocularity and the good-natured cynicism." George Szirtes, writing in Times Literary Supplement, finds in Sorescu's voice "the wry wisdom that sees through everything and yet continues to hope and despair." source: Poetry Foundation

Nicolae Văcărescu (n. c. 1786 - d. c. 1825) a fost un poet român, fiul cel mic al lui Ienăchiță Văcărescu. De la el au mai rămas câteva poezii erotice, asemănătoare cu cele ale fratelui său Alecu, un cântec de haiducie în formă populară („Durda”) și un număr de scrisori adresate nepotului său de frate, Iancu. Scrisorile, redactate într-un stil încâlcit, dominat de o cazuistică sentimentală, conțin și versuri satirice la adresa unor obiceiuri ale epocii (moda, jocul de cărți, etc.) Originalitatea sa constă în accentele folclorice neobișnuite ale cîntecului haiducesc Durda, în care se evocă natura reînviată în primăvară, apare motivul cucului, exclamațiile populare și invocația către cal pentru a lua drumul pădurii.

Romanian-born French poet and essayist known mainly as a founder of Dada, a nihilistic revolutionary movement in the arts. The Dadaist movement originated in Zürich during World War I; Tzara wrote the first Dada texts - La Premiére Aventure cèleste de Monsieur Antipyrine (1916; "The First Heavenly Adventure of Mr. Antipyrine") and Vingt-cinq poémes (1918; "Twenty-Five Poems") - and the movement's manifestos, Sept manifestes Dada (1924; "Seven Dada Manifestos"). In Paris he engaged in tumultuous activities with André Breton, Philippe Soupault, and Louis Aragon to shock the public and to disintegrate the structures of language. About 1930, weary of nihilism and destruction, he joined his friends in the more constructive activities of Surrealism. He devoted much of his time to the reconciliation of Surrealism and Marxism and joined the Communist Party in 1936 and the French Resistance movement during World War II. These political commitments brought him closer to his fellow human beings, and he gradually matured into a lyrical poet. His poems revealed the anguish of his soul, caught between revolt and wonderment at the daily tragedy of the human condition. His mature works started with L'Homme approximatif (1931; "The Approximate Man") and continued with Parler seul (1950; "Speaking Alone") and La Face intèrieure (1953; "The Inner Face"). In these, the anarchically scrambled words of Dada were replaced with a difficult but humanized language.

Ana Blandiana, pe numele ei civil Otilia Valeria Coman, (n. 25 martie 1942, Timișoara) este o scriitoare și luptătoare pentru libertate civică în România. Înainte de revoluția din 1989, faimoasă disidentă și apărătoare a drepturilor omului, a avut curajul să-l înfrunte direct pe dictatorul Nicolae Ceaușescu prin declarații publice în interviuri acordate postului de radio Europa Liberă și unor publicații din străinătate. Ana Blandiana s-a implicat în viața civică printr-o serie de acțiuni în cadrul Alianței Civice. În prezent conduce Memorialul de la Sighet, un institut de studiere a crimelor comunismului, cu un centru de cercetare care organizează anual conferințe, sesiuni științifice și expoziții pe tema fenomenului totalitar. Otilia Coman s-a născut la Timișoara, ca fiică a preotului ortodox Gheorghe Coman, originar din Murani, Timiș. După retrocedarea Ardealului de Nord în 1944 familia Coman s-a mutat la Oradea, unde tatăl poetei a slujit ca preot la Biserica cu Lună, catedrala ortodoxă din Oradea. După instaurarea regimului comunist în România preotul Coman a fost arestat ca "dușman al poporului". Ca fiică a unui deținut politic, a trebuit să aștepte patru ani până când autoritățile comuniste i-au permis înscrierea la Facultatea de Filologie din Cluj. Pentru a ocoli șicanele regimului, Otilia Coman și-a luat pseudonimul Ana Blandiana, după numele satului natal al mamei, respectiv Blandiana, Alba. Tatăl poetei a murit într-un accident de mașină în anul 1964, la scurt timp după eliberarea din detenția politică. După absolvirea facultății, Ana Blandiana a debutat în revista Tribuna din Cluj. De-a lungul anilor, poeta a întreprins—ca invitată a unor universități, academii, organizații culturale—mai multe călătorii de documentare și studiu în diverse țări europene și a participat la congrese și festivaluri de poezie. În afara volumelor menționate, i-au mai apărut grupaje de poeme în reviste și antologii din Anglia, S.U.A., Italia, Spania, Franța, Belgia, Germania, Austria, Olanda, Finlanda, Polonia, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, Brazilia, Cuba, Turcia, Siria, Grecia, China, Japonia, Israel, Albania. După 1989, acestor traduceri li se adaugă eseurile literare și articolele de analiză politică apărute în marile ziare germane sub semnătura Anei Blandiana, ca și nenumărate conferințe, lecturi publice, interviuri, intervenții la colocvii, simpozioane și mese rotunde în principalele țări europene. Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România, 1969; Premiul pentru poezie al Academiei Române, 1970; Premiul pentru proză al Asociației Scriitorilor din București, 1982; Premiul Internațional "Gottfried von Herder", Viena, 1982; Premiul Național de Poezie, 1997; Premiul "Opera Omnia", 2001; Premiul Internațional "Vilenica", 2002.

Miron Radu Paraschivescu (Romanian pronunciation: [miˈron ˈradu ˌparaskiˈvesku]; 2 October 1911 – 17 February 1971) was a Romanian poet, essayist, journalist, and translator. Born in Zimnicea, Teleorman County, he went to high school in Ploiești, after which he studied fine arts, first in Cluj and later in Bucharest without graduating. He enrolled then at the Letters and Philosophy Department of the University of Bucharest. A leftist in his youth (he joined the Union of Communist Youth in 1933),[1] he wrote for many leftist papers and magazines of those days: "Cuvîntul liber", "Azi", "Facla", "Viața românească", "Era nouă", "Lumea românească", "Timpul", "Ecoul", "România Liberă", "Scînteia", sometimes under a pen name, among them Emil Soare and Paul Scorțeanu. After World War II, he wrote many propagandistic articles although it seems that he never became a member of the Communist Party.[1] Being on friendly terms with many communist leaders from their days in the underground, like Miron Constantinescu, Constanța Crăciun, Iosif Chișinevschi, Leonte Răutu, he was considered "invulnerable", and got away with criticizing the regime, mostly in private, when anybody else would have ended in prison for the same offence.[2] Although he hoped, due to his antifascist past, to be given important government positions like his former comrades, he never got any, being sent instead to work for several magazines and papers.[1][2] He and Sorin Toma bitterly criticized Tudor Arghezi in 1948, accusing him of being a representative of "decadent, bourgois art".[3][4][5] In 1965, Paraschivescu took charge of the readers' column at the literary magazine Ramuri in Craiova, changing it in May 1966 into a four-page literary supplement called Povesta vorbei ("The Tale of Talk"). It lasted only six numbers.[6] He transformed it into a meeting place for a number of young avantgarde writers who had difficulty getting published by the established literary press.[6] Among them were: Leonid Dimov, Virgil Mazilescu, and Dumitru Țepeneag. Known for being sometimes a "difficult person" and a "big mouth",[2] Paraschivescu was hospitalized at least twice in mental institutions.[1][7] Somewhat of a Don Juan, Paraschivescu was married five times.[8]

T. O. Bobe s-a născut în 1969 la Constanţa. În 1995 a absolvit Fa cultatea de Litere a Universităţii Bucureşti. În anul 2000 a fost bursier la Akademie der Kunste din Berlin, iar în 2003 și 2004 bursier la Akademie Schloss Solitude din Stuttgart. A fost, pe rând, magaziner în portul Constanţa, secretar literar la Teatrul Mic din Bucureşti, redactor şi scenarist de televiziune, copywriter, iar în prezent este scriitor liber-profesionist. Premii: Tablou de familie a primit premiul pentru debut al revistei Tomis, iar Bucla a primit Premiul Național Mihai Eminescu pentru debut în poezie Ambele cărți au fost nominalizate la premiile ASPRO. Cartea Darul lui Moș Crăciun a fost nominalizată la premiile AER.

Floarea Tutuianu a absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ din Bucuresti. Este membra a Uniunii Artistilor Plastici si a Uniunii Scriitorilor din Romania. Volume publicate: Femeia peste (Cartea Romaneasca, 1996), Libresse oblige (Crater, 1998), Leul Marcu (Aritmos, 2000), Arta seductiei (Vinea, 2002) si Marinimia Ta (Brumar, 2010). Conceptia grafica si ilustratiile tuturor volumelor ii apartin autoarei. Poemele sale au fost traduse in engleza, franceza, italiana, germana, poloneza si ceha. In 2007 a primit Premiul pentru poezie al Festivalului International „Lucian Blaga“. In 2011 i-a aparut volumul My Dog –the Soul la Cold Hub Press, Noua Zeelanda,iar in 2012 ii apare antologia Non voglio invecchiare nel sonno la editura Mobydick, Italia. Este prezenta in antologiile Romanian Writers on Writing, Trinity University Press, 2011, si The Vanishing Point That Whistles: An Anthology of Contemporary Romanian Poetry,Talisman House, 2011 (SUA).

Leonid Dimov a fost un poet și traducător român, cu rădăcini evreiești, unul dintre precursorii Postmodernismului românesc, membru marcant al grupului onirist care îi va include pe Emil Brumaru, Virgil Mazilescu*, Iulian Neacșu, Dumitru Țepeneag, Florin Gabrea, Vintilă Ivănceanu. „Un ermetic descins din Ion Barbu, balcanizant ca Gheorghe Magheru, dar la o treaptă a ființei mult superioară, arghezian și bacovian pe alocuri, „oniric” și acumulator de realități fascinante prin teribila lor concretețe, barochist, grav și burlesc deopotrivă, manierist prin gratuitatea invenției imagistice și virtuozitatea asamblării cuvintelor rare în versuri perfecte, toate acestea sunt, negreșit, adevărate. Dar, dincolo de ele, farmecul secret al artei lui Dimov scapă. Ca un silf, deși ni se înfățișează dimpotrivă în posturi mai curând grotești și neajutorate, Dimov lunecă printre definiții.” Ov. S Crohmălniceanu, Dialectica ideilor, cronică la ''Dialectica vârstelor''

Tudor Arghezi (Romanian pronunciation: [ˈtudor arˈɡezi]; 21 May 1880 – 14 July 1967) was a Romanian writer, best known for his contribution to poetry and children's literature. Born Ion N. Theodorescu in Bucharest (where he also died), he explained that his pen name was related to Argesis, the Latin name for the Argeş River. Arghezi is perhaps the most striking figure of Romanian interwar literature, and one of the major poets of the 20th century. The freshness of his vocabulary represents a most original synthesis between the traditional styles and modernism. He has left behind a vast oeuvre, which includes poetry, novels, essays, journalism, translations and letters. The impact of his writings on Romanian poetic language was revolutionary, through his creation of unusual lyrical structures, new sub-genres in prose - such as the poetic novel, the "tablet" (tableta) and the "ticket" (biletul).[46] He excelled at powerful and concise formulations, the shock value of which he exploited to startle lazy or conformist thinking, and his writings abound in paradoxes, as well as metaphysical or religious arguments.[47] Evidencing the satirical genre's leading role throughout Arghezi's literary career, George Călinescu argued that it had become a contributing factor to much of his poetry and prose fiction.[48] Arghezi re-established an aesthetic of the grotesque, and experimented at length with prosody.[43] In much of his poetry (notably in his Flori de mucigai and Hore), Arghezi also built upon a tradition of slang and argot usage, creating an atmosphere which, according to Călinescu, recalled the universe of Anton Pann, as well as those of Salvatore Di Giacomo and Cesare Pescarella.[49] He introduced a vocabulary of intentional ugliness and decay, with the manifest goal of extending the limits of poetic language, the major theme in his Cuvinte Potrivite; nevertheless, the other half of Arghezi's poetic universe was that of family life, childhood, and small familiar spaces, rendered in minutely detailed poems.[50] In an era when the idea of the impossibility of communication was fashionable, he stood against his contemporaries through his strong belief in the power of the written word to communicate ideas and feelings—he was described by Tudor Vianu as "a fighting poet, subject to attacks as well as returning them".[51] Despite his association with the Communist regime, Arghezi is widely acknowledged as a major literary figure. His work has traditionally been a staple of Romanian literature textbooks for decades.

A urmat cursurile Facultăţii de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (1981–1985). În timpul facultăţii a fost redactor la revista „Echinox”. Din 1991 este redactor la revista „Steaua” din Cluj-Napoca. Şi-a susţinut doctoratul, în 1997, cu teza Infernul concentraţionar reflectat în conştiinţa românească. Actualmente, este conferenţiar universitar la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, în cadrul Catedrei de literatură comparată. Timp de 4 ani a fost cadru didactic în cadrul Catedrei de jurnalism de la Facultatea de Ştiinţe Politice. Este, de asemenea, cercetător al universului concentraţionar.

Numele Angela Marinescu este un pseudonim, numele real fiind Basaraba-Angela Marcovici. A folosit și pseudonimul Basaraba Matei. Este fiica lui Marius Marcovici, funcționar superior la Prefectura orașului Arad, și a Mariei (n. Martiș), profesoară de educație fizică și campioană națională la schi și la înot. Tatăl poetei descinde din familia lui Simion Marcovici, important intelectual al Banatului, la care a poposit în peregrinările sale Mihai Eminescu. Este mama poetului și publicistului Alexandru Matei. Angela Marinescu a făcut gimnastică la sol (era cea mai bună din Arad), înot și volei. O tuberculoză gravă i-a marcat tinerețea, mai exact între 15 și 26 de ani. S-a decis să studieze medicina, absolvind în final Facultatea de Psihologie de la Universitatea din București (1972). A debutat cu poeme în revista „Tribuna” de la Cluj, în 1965, iar editorial, în 1969, cu volumul Sânge albastru. A publicat peste 15 volume de versuri. Cele mai recente sunt: Cocoșul s-a ascuns în tăietură (1996), Fugi postmoderne (2000), Îmi mănânc versurile (2003), Limbajul dispariției (2006), Întâmplări derizorii de sfârșit (2006) și Probleme personale (2009). A publicat un volum de eseuri, Satul în care mă plimbam rasă în cap, 1996, precum și un Jurnal scris în a treia parte a zilei, 2004. În bibliografia sa, pe lângă poezie, mai figurează și câteva antologii editate în țară sau în străinătate, în limbile engleză, germană, poloneză. A primit numeroase premii, printre care premiul „Nichita Stănescu” în 1990 și premiul Uniunii Scriitorilor din România în 2000. În luna septembrie 2006, în cadrul unei ceremonii ce a avut loc în sala Teatrului Dramatic din Botoșani, i-a fost decernat Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia. Totodată, Consiliul Local a hotărât să-i acorde laureatei titlul de „Cetățean de onoare al municipiului Botoșani”.

Gelu Naum was a prominent Romanian poet, dramatist, novelist, children's writer, and translator. He is remembered as the founder of the Romanian Surrealist group. The artist Lyggia Naum, his wife, was the inspiration and main character in his 1985 novel Zenobia. Born in Bucharest, he was the son of the poet Andrei Naum (who had been drafted in World War I and died during the Battle of Mărăşeşti) and his wife Maria Naum née Rosa Gluck. In 1933, he began studying philosophy at the University of Bucharest. In 1938, he left for France, where he continued his studies at the University of Paris. He took his PhD diploma with a thesis on the scholastic philosopher Pierre Abelard. In 1936 (the year when he published his first book), Naum met Victor Brauner, who became his close friend and who later introduced him to André Breton and his Surrealist circle in Paris. In 1941, he helped create the Bucharest group of Surrealists (which also included Gherasim Luca, Paul Păun, Dolfi Trost, and Virgil Teodorescu). Naum was drafted into Romanian Army during World War II and served on the Eastern Front after the invasion of the Soviet Union (see Romania during World War II). Marked by his wartime experience, he was discharged in 1944, after he had fallen ill. In December 1947, the Surrealist group succumbed to the vicissitudes of postwar Soviet occupation and successful Communist takeover of Romania's government. As Socialist realism had officially become Romania's cultural policy, he could only publish books for children (out of which the two books with Apolodor were reissued several times). Although he published several books in the line of Socialist realism, which he reneged on afterwards, he never stopped writing Surrealist poems, such as the 1958 poem composed of several parts Heraclitus (published in the 1968 volume Athanor) or the esoteric manuscript The Way of the Snake, written in 1948–1949 and published after his death, in 2002. Between 1950 and 1953, he taught philosophy at the Agronomic Institute in Bucharest while working also as a translator. He translated works by Samuel Beckett, René Char, Denis Diderot, Alexandre Dumas, père, Julien Gracq, Victor Hugo, Franz Kafka, Gérard de Nerval, Jacques Prévert, Stendhal, and Jules Verne. He resumed his literary career in 1968, in the wake of a relative cultural liberalization under Nicolae Ceauşescu's regime. After the Romanian Revolution of 1989, he traveled abroad and gave public readings in France, Germany, Switzerland, and the Netherlands. In 1995, the German Academic Exchange Service appointed him scholar at the University of Berlin. Naum spent much of his final years at his retreat in Comana.

Elena Văcărescu or Hélène Vacaresco (September 21, 1864 in Bucharest – February 17, 1947 in Paris) was a Romanian-French diplomat and lady of letters. Born to a famously literary family of Romanian aristocracy, she was a gained early notice as a writer by Victor Hugo and Carmen Sylva (Elisabeth of Wied, queen consort of Romania). She was cousin to Martha Bibescu and Anna de Noailles. Twice a laureate of the Académie française for her poetry, she was also heavily involved in the politics of the Romanian expatriate community in Paris. She served for much of the 20s and 30s as a representative of Romania in the League of Nations, becoming the first (and only) female permanent delegate and ambassador in that body's history.[Wikipedia]

Virgil Mazilescu a fost un eseist, poet și traducător român, afiliat onirismului poetic. În 1966, a debutat cu versuri în suplimentul „Povestea vorbii” al revistei „Ramuri” din Craiova, pe atunci condus de Miron Radu Paraschivescu. A primit un premiu din partea revistei „Luceafărul” în anul 1968 pentru volumul de poezii Versuri. Virgil Mazilescu a preferat să fie un poet calitativ și nu unul cantitativ, fiind înainte de toate un tehnician al discursului poetic. Creația sa, împreună cu scrisorile către prietenul său Dumitru Țepeneag, aflat în Franța, a încăput între coperțile unui volum postum de numai 166 de pagini, intitulat Poezii, volum îngrijit de Mircea Ciobanu. Această carte a apărut abia în 1996, la 12 ani de la moartea poetului. Virgil Mazilescu a fost și un excelent traducător, însă niciodată nu a epatat, deși cunoștea foarte bine limba franceză. A tradus cărți scrise de Jean Amila, Jack Schaefer, Fernand Fournier-Aubry și Willa Cather.

Elena Farago s-a născut pe 29 martie la Bârlad în familia Francisc și Anastasia Paximade. În anul 1890 rămâne orfană de mamă și este nevoită să se ocupe de îngrijirea surorilor mai mici. În 1895 Elena rămâne și fără tată, ceea ce a dus la plecarea ei la București, unde a locuit la un frate mai mare. S-a angajat ca guvernantă la familia lui Ion Luca Caragiale, unde a luat contact cu literatura clasicilor. Tot aici l-a cunoscut pe Francisc Farago, cel care avea să-i devină soț. Elena Farago a debutat în 1898 cu un reportaj, pe care îl semnează Fatma. În 1902 publică prima poezie în ziarul „România muncitoare”. În anul 1906, Elena Farago publică primul său volum de poezii,„Versuri”, la îndemnul lui Nicolae Iorga. Din 1907 se stabilește la Craiova, unde o vor găsi evenimentele sângeroase ale acestui an, iar din cauza afilierii ei la mișcarea țărănească a fost arestată și eliberată numai la intervențiile lui Iorga. În această perioadă l-a adoptat pe fiul său, Mihnea. În 1913 se va naște fiica Elenei, Cocuța. Elena Farago este laureată de către Academia Română cu Premiul „Adamachi” pentru volumele „Șoapte din umbră” (1908) și „Traduceri libere” (1908), iar apoi pentru volumele „Șoaptele amurgului”, „Din traista lui Moș Crăciun”, apărute în 1920. În 1921 este numită director al Fundației „Alexandru și Aristia Aman” din Craiova, fundație pe care o va conduce timp de 30 de ani. Elena Farago a avut contribuții deosebite în ceea ce privește regulamentul de organizare și de funcționare al bibliotecii, fișarea cărților și ținerea unei evidențe corecte de aranjare a publicațiilor în rafturile bibliotecii, de completare a colecțiilor prin achiziții și donații. În 1922 fondează, împreună cu Ion B. Georgescu, C. Gerota, Ion Dongorozi, C.D. Fortunescu, la Craiova, revista literară „Năzuința”, la care au colaborat: Simion Mehedinți, Ion Barbu, Perpessicius, Victor Eftimiu, Camil Petrescu, Mihail Dragomirescu. De asemenea a patronat și revista educativă pentru copii și tineret "Prietenul Copiilor" (1943-1946). Elena Farago s-a stins din viață în 1954, la Craiova după o lungă suferință. Distincţii - Premiul „Adamachi” din partea Academiei Române pentru volumele Șoapte din umbră (1908) și Traduceri libere (1908), apoi pentru volumele Șoaptele amurgului (1920) și Din traista lui Moș Crăciun (1920) - Premiul „Neuschotz” al Academiei Române (1927) pentru Ziarul unui motan (1924) - Premiul Internațional „Femina” (1924) - Premiul Național pentru Literatură (1938) - Medalia „Bene Merenti” - clasa I și „Ordinul Meritul Cultural” - Cavaler clasa a II-a din partea regelui Carol al II-lea pentru merite literare.

Prozator, eseist, poet, traducator si publicist. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din Romania, redactor pentru Cluj al revistei Vatra si redactor la revista de arte vizuale Balkon. Carti: Aripa grifonului (1980, Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Romania si Premiul pentru eseu al Asociatiei Scriitorilor din Cluj-Napoca), Drumul spre Polul Sud (1985), Frigul verii (1985), Atena, Atena (1994), Fals tratat de convietuire (coautor, 2002), Sticla de lampa (2002, Premiul ASPRO pentru proza scurta), Viata mea in slujba statului (2004, Premiul pentru proza al Asociatiei Scriitorilor din Cluj-Napoca), Vara mai nepasatori ca iarna publicistica, 2005), Curcubeul dublu (2008, Polirom) Măsline aproape gratis (proze astortate, 2010) Ploile amare, roman, Editura Charmides, Bistrița, 2011 Măsline aproape gratis (proze astortate), Editura Eikon, 2012 Omul de la fereastră, Editura Charmides, Bistrița, 2015.

Marin Mălaicu-Hondrari a publicat Zborul femeii pe deasupra bărbatului (poeme, Eikon, 2004, Premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj), Cartea tuturor intenţiilor (roman, Vinea, 2006; ediţia a II-a, Cartea Romaneasca, 2008), Apropierea (roman, Cartea Românească, 2010), La două zile distanţă (poeme, Charmides, Bistriţa, 2011, premiul revistelor Poesis International şi Transilvania). Cel mai recent roman Lunetistul a apărut la Polirom în septembrie 2013. A scris în colaborare cu regizorul Tudor Giurgiu scenariul după romanul Apropierea.

He made his literary debut in the Tribuna literary magazine. For much of his career, Stănescu was a contributor to and editor of Gazeta Literară, România Literară and Luceafărul. His editorial debut was the poetry book Sensul iubirii ("The Aim of Love"), which appeared under the Luceafărul selection, in 1960. The last volume of poetry published in his lifetime was Noduri şi semne ("Knots and Signs"), published in 1982. He died of hepatitis. Nichita Stănescu received numerous poetry awards, of which the most important was the Herder Prize (1975) as well as a Nobel Prize nomination. Unfortunately, he died relatively young, leaving behind some of the most important poetry in post-war Romanian literature. (Source: Wikipedia)

Ion Caraion (pen name of Stelian Diaconescu) was a Romanian poet, essayist and translator. Ion Caraion (pseudonimul literar al lui Stelian Diaconescu) a fost un scriitor, poet și traducător român.

Poet, scriitor și publicist. Debutează cu poezie în 1967, în revista Luceafărul, și editorial cu Invocație nimănui, în 1971.

Poet, traducător, publicist, colecționar de presă și bibliofil român, considerat scriitorul cu cea mai mare longevitate literară. n 1964 devine membru al Uniunii Scriitorilor din România. https://ro.wikipedia.org/wiki/Petre_S...

(N: 1769 -D: 1798) Fiul cel mare al lui Ienăchiță Văcărescu, Alecu a fost cel mai talentat dintre Văcărești, dar, din păcate, cele mai multe versuri ale sale s-au pierdut, rămînînd doar cîteva trecute într-o „condicuță”, pentru că se considera poet doar pentru sine. A avut un sfîrșit spectaculos: condamnat la moarte sub acuzația că și-ar fi otrăvit o mătușă, a trimis tuturor scrisori disperate pînă în ziua execuției. Opera sa, fără să fie lipsită de manierismul epocii, se remarcă prin cultul iubirii, poetul scriind o poezie languroasă, de alcov, cu oftaturi artistice. Elogiază femeia, chinurile fericite ale dragostei, jurămintele, ca un adevărat profesionist al iubirii. Femeia trădătoare este mustrată cu o cochetă alintare din partea poetului, care stăpînește stilul de conversație erotică, cu imputări voalate, tachinări și amenințări. Într-o poezie grațioasă dezvoltă motivul oglinzii care, din gelozie, nu reflectă întreaga frumusețe a iubitei (Oglinda cînd ți-ar arăta...) Alecu Văcărescu a scris și poezii în limba greacă, semnate cu pseudonimul Vacarescologlu, unele fiind influențate de poetul grec Rigas Velestinlis. Anton Pann le-a popularizat în volumul Poezii deosebite sau Cântece de lume.

Costache Conachi (n. 14 octombrie 1777, Țigănești, Galați - d. 1849, Țigănești) a fost un scriitor român. Descendent dintr-o familie boierească fanariotă, a ocupat înalte funcții dregătorești în Moldova. Mare boier și mare proprietar, figură contradictorie în epocă pentru că pleda pentru luminarea poporului, a făcut un proiect de reformă a învățămîntului în Moldova pe principiul „studiul trebuie să aibă un scop moral”. A luat parte la redactarea Regulamentului Organic, formulînd unele articole care aveau în vedere unirea Principatelor. Opera sa nu a fost prețuită de nimeni pînă la George Călinescu, Ibrăileanu și Iorga bătîndu-și joc de poeziile lui, pe care le citau ca exemple de dulcegării penibile. Circulînd ca populare pînă au fost publicate în volum, versurile îl dezvăluie ca pe un adevărat poet, superior Văcăreștilor. Dotat cu simțul limbii, tînguirea sa lirică e plină de o solemnitate filosofică care-l face precursor al lui Eminescu. Poet foarte delicat, evocă adesea ochii iubitei care „Năvălesc cuprinși de gene/ Săgetează din sprîncene”; ochii devin ființe care se ceartă și se dezmiardă, în jurul cărora se creează scenarii glumețe, din care nu lipsesc răpirile, săgețile, otrăvirile etc. Poezia erotică evocă iubirea, matrimoniul și tragedia lor, sentimentul naturii suprapunîndu-se stărilor de spirit. Cea mai puțin valoroasă este poezia văicăreață („Plîng, oftez, suspin, mă vaiet!”) deși ea l-a impresionat pe Eminescu.Versurile sale erotice (Poezii, alcătuiri și tălmăciri 1856) îmbină inspirația anacreontică, în maniera poeziei galante aparținând clasicismului decadent francez, cu lirica lăutărească a timpului. Scrisorile lui Conachi către domnitorul Ioniță Sandu Sturdza și către mitropolitul Veniamin Costache conțin unele idei înaintate cu privire la problemele cultivării limbii române și ale emancipării culturale a țării. A făcut și unele traduceri din literatura franceză.

A debutat editorial cu volumul de versuri Ucenicia batrinului alchimist (Dacia, 1983). De-a lungul anilor a colaborat la principalele reviste literare din Romania. Este membru al Uniunii Scriitorilor din 1995. A publicat poezie (Cartea lui Benedict – Vinea, 2002; Alte poeme de moda veche – Pontica, 2004; Scrisori din Arcadia – Paralela 45, 2005; Dilecta – Cartea Romaneasca, 2006; Marii oameni ai revolutiilor – editie samizdat, seria no name, 2009), romane (Textele de la Monte Negro – Pontica, 2003; Viata lui Kostas Venetis – Cartea Romaneasca, 2011), teatru (Cinci poeme dramatice – Palimpsest, 2005) si critica (Apocaliptica textului – Palimpsest, 2008; Cinci decenii de experimentalism. Compendiu de poezie romaneasca actuala – Casa de pariuri literare, 2011). Detine trei premii ale Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti pentru poezie si critica (1994, 2000, 2008). A fost tradus in franceza, engleza, spaniola, germana, italiana, maghiara, polona, slovena, bulgara.

Deși a murit în 1995, la vârsta de 36 de ani, Cristian Popescu este considerat unul dintre cei mai importanti poeți ai anilor 90 și unul dintre cei mai proeminenți membri ai cenaclului literar Universitas condus de criticul literar și profesorul Mircea Martin. http://www.romlit.ro/cristian_popescu

Iustin Panța (1964-2001) a absolvit Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, iar apoi Facultatea de Electronică la București. A publicat volumele de poezie Obiecte mișcate (1991), Lucruri simple sau echilibrul instabil (1992), Limitele puterii sau mituirea martorilor (1994, cu Mircea Ivănescu), Familia și Echilibrul indiferent (1995) și postumele Cealaltă obișnuință (2002) și Intențiile tăcerii (2012), precum și două cărți de eseu/jurnal/investigație poetică: Banchetul—echilibrul stabil (1998) și Manual de gânduri care liniștesc / Manual de gânduri care neliniștesc (2000).

Ienăchiță Văcărescu a fost un poet, filolog și istoric român din Țara Românească, aparținător al unei vechi familii boierești, familia Văcărescu, precursor al folosirii limbii române culte, pe care a folosit-o atât în scrierile sale filologice și istorice, cât și în poeziile pe care le-a scris. Este al doilea român după Dimitrie Cantemir care scrie o istorie a Imperiului Otoman. Este autorul celei dintâi gramatici românești tipărite (1787), care, pe lângă diversele categorii gramaticale, cuprinde și un capitol de prozodie, ilustrat cu exemple originale. Poezia sa, redusă ca dimensiuni și predominant erotică, e scrisă în maniera neoanacreontică a epocii, dar folosește și evidente sugestii folclorice. Ienăchiță Văcărescu a adunat la un loc versuri ocazionale (în cinstea domnitorului, la inaugurarea unei cisterne publice etc.) cu versurile de dragoste caracterizate prin „limba alintată” (Nicolae Manolescu), abundând de diminutive, procedeu la modă în întreaga poezie a epocii: inimioară, lănțișor etc. Cu toate văicărelile manieriste, unele sunt poezii șăgalnice, pline de umor, altele sunt sugestive și grațioase, amintind de Goethe

S-a născut și a copilărit în localitatea Gersa din județul Bistrița-Năsăud. A debutat în revista „Minerva” în 1993. Studii de filosofie la Cluj (absolvite în 1999). Prezent în volumul colectiv Camera (Euphorion, Sibiu, 1995), alături de poeții Marin Mălaicu-Hondrari și Florin Partene. A publicat poezie în majoritatea revistelor literare importante din România. Pentru prima sa carte, Anul cârtiței galbene, a primit Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” pentru debut și Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. În 2007, a susținut o lectură din poemele sale, traduse în limba franceză de Linda Maria Baros, la Paris, iar în 2009 a participat la un atelier de poezie și traduceri în Suedia (Insula Gotland). În 2010 beneficiază de o bursă pentru literatură acordată de Akademie Schloss Solitude (juror Mircea Cărtărescu). Este coautorul antologiei Compania poeților tineri în 100 de titluri alese de Dan Coman și Petru Romoșan (Editura Compania, 2011).

Mariana Marin a absolvit, în 1980, Facultatea de Litere a Universității din București (secția română-engleză), în studenție fiind membră a Cenaclului de Luni. Debutează un an mai târziu cu Un război de o sută de ani, distins cu premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut, iar în 1982 este coautoare a unuia dintre cele două volume colective legendare ale Generației 80, Cinci. A fost profesoară de gimnaziu vreme de aproape un deceniu. În 1990 ajunge la Paris, de unde se va întoarce devenind redactor la „Contrapunct”, revistă fondată la câteva zile după Revoluția din decembrie 1989. Se îmbolnăvește de tuberculoză, de care se tratează în sanatoriul de la Moroieni. Revenită în București, publică, în 1999, una dintre cele mai puternice și mai tulburătoare cărți de poezie de la sfârșitul secolului trecut, Mutilarea artistului la tinerețe, pentru care îi este decernat Premiul Uniunii Scriitorilor din România și Premiul ASPRO. Moare în primăvara lui 2003, în urma unui accident vascular cerebral. Antume: Un război de o sută de ani, Albatros, 1981; Axa, 2001; Cinci, Litera, 1982 (antologie colectivă, avându-i coautori pe Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Alexandru Mușina și Ion Bogdan Lefter, cu ilustrații de Tudor Jebeleanu); Aripa secretă, Cartea Românească, 1986; Atelierele, Cartea Românească, 1990; Mutilarea artistului la tinerețe, Editura Muzeului Literaturii Române, 1999; Zestrea de aur, Editura Muzeului Literaturii Române, 2002 (integrala poetică, inclusiv douăzeci și unu de poeme inedite, cu o prefață de Costi Rogozanu). Postume: Scrisoare deschisă, Editura Casa Radio, 2014 (audiobook cuprinzând 27 de poeme rostite la radio între 1991 și 2002, cu ilustrații de Tudor Jebeleanu și o prefață de Nicolae Manolescu); O singurătate feroce, Editura Tracus Arte, 2015 (antologie alcătuită de Teodor Dună); La întretăierea drumurilor comerciale, Editura Cartier, 2021 (antologie alcătuită de Claudiu Komartin, cu o prefață de Teona Farmatu). Traduceri: Au carrefour des grandes routes commerciales, EST, 1990 (traducere în limba franceză de Sebastian Reichmann); Les ateliers, EST, 1991 (traducere în limba franceză de Alain Paruit); Paper Children, Ugly Duckling Press, 2007 (traducere în limba engleză de Adam J. Sorkin, cu introduceri de Nina Cassian și Adam J. Sorkin); Zestrea de aur / La dote d’oro, Editura Pavesiana, 2013 (ediție bilingvă, traducere în limba italiană de Clara Mitola, cu o prefață de Claudiu Komartin).

Poet, prozator, eseist, traducător și editor român din Basarabia, editor-șef al editurii Cartier din Chișinău. A absolvit Facultatea de Litere a Universității de Stat din Chișinău (1986) și și-a sustinut doctoratul la Institutul de Literatură „M. Gorki” din Moscova (1989). Este colaborator permanent la revista „Vatra” din Târgu Mureș și redactor-șef al Editura Cartier din Chișinău. Emilian Galaicu-Păun este coleg de generație cu Eugen Cioclea, Nicolea Popa, Vasile Gârneț, s.a. Poetul aparține generației optzeciste din Basarabia. Membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova și România Membru fondator al ASPRO Membru al PEN-clubului

Ștefan Manasia a inițiat în 2008, la Cluj, alături de Szántai János și François Bréda, clubul de lectură „Nepotu’ lui Thoreau”. Este redactor al revistei „Tribuna” din 2003, an în care a debutat cu volumul Amazon și alte poeme, urmat de Cartea micilor invazii (2008), Motocicleta de lemn (2011), Bonobo sau cucerirea spațiului (2013), Cerul senin (2015), Gustul cireșelor (2017) și antologia Etica grunge. Sîntem generația extincției. Poeme alese 2003-2023 (2023). De asemenea, este autorul volumului de publicistică și critică literară Stabilizator de aromă (2016), al romanului Cronovizorul (2020) și al nuvelei Platanii din Samothraki (2022).

Florin Iaru (born Florin Râpă) is a Romanian writer, poet and essayist. Born in 1954, he has graduated in 1978 from the Philological Faculty within the University of Bucharest. He is married to the writer Cecilia Ștefănescu. From 1970 he has been a member of Nicolae Manolescu's "Monday Literary Circle" (Cenaclul de Luni), which included other notorious students such as Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei and Ion Stratan. He is considered to be one of the important Romanian writers of the 80's. After publishing several poetry books, he made his prose debut in 2011 with the short story collection "Fraier de București". He is currently writing for Cațavencii.

Mihai Eminescu (Romanian pronunciation: [miˈhaj emiˈnesku]; born Mihail Eminovici) was a Romantic poet, novelist and journalist, often regarded as the most famous and influential Romanian poet. Eminescu was an active member of the Junimea literary society and he worked as an editor for the newspaper Timpul ("The Time"), the official newspaper of the Conservative Party (1880–1918). His first poems volume was published when he was 16 and he went to Vienna to study when he was 19. The poet's manuscripts, containing 46 volumes and approximately 14,000 pages, were offered by Titu Maiorescu as a gift to the Romanian Academy during the meeting that was held on January 25, 1902. Notable works include Luceafărul (Evening Star), Odă în metru antic (Ode in Ancient Meter), and the five Letters (Epistles/Satires). In his poems he frequently used metaphysical, mythological and historical subjects. In general his work was influenced by the German philosopher Arthur Schopenhauer.

Ioana Nicolaie s-a nascut in Sangeorz-Bai, judetul Bistrita-Nasaud. A absolvit in 1997 Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti, iar in 1998 a terminat cursurile de masterat ale aceleiasi facultati. Dupa absolvire a lucrat in invatamint, in presa si in domeniul editorial. Este membra a Uniunii Scriitorilor din Romania. A publicat mai multe volume de versuri (Poza retusata, Nordul, Credinta, Cenotaf ), doua romane (Cerul din burta, O pasare pe sirma) si literatura pentru copii (Aventurile lui Arik si Arik si mercenarii). A fost nominalizata la premii nationale si internationale, cel mai important fiind Eastern European Literature Award. Volumul Nordul a aparut in germana, in 2008, cu titlul Der Norden. Cerul din burta a fost publicat in 2013 in suedeza (cu titlul Himlen i magen) si este in curs de aparitie in bulgara, iar O pasare pe sirma este in curs de traducere in sirba. A fost inclusa in noua volume colective romanesti (Ferestre ’98, 40238 Tescani, Cartea cu Bunici, Intelectuali la cratita etc.) si in numeroase reviste si antologii straine (Poesie 2003: Roumanie, territoire d’Orphee, New European Poets, The Vanishing Point That Whistles: An Anthology of Contemporary Romanian Poetry etc.). Ioana Nicolaie este casatorită cu scriitorul și poetul Mircea Cărtărescu.

RO: Ion Minulescu (n. 6 ianuarie 1881, Bucureşti - d. 11 aprilie 1944, Bucureşti) a fost un poet şi prozator român, reprezentant important al Simbolismului românesc. Ion Minulescu este numit director general al artelor în 1922. Născut la Bucureşti, a copilărit la Slatina, de unde este originară mama sa. A urmat şcoala primară şi gimnaziul la Piteşti; şi-a dat bacalaureatul în 1899 la un pension particular din Bucureşti, "Brânză şi Arghirescu". În 1897, sub pseudominul (I. M.) Nirvan apar primele producţii poetice ale lui Ion Minulescu, atunci încă elev la Piteşti, în revista "Povestea vorbei". În 1898, sub semnătura I. Minulescu-Nirvan, tânărul poet publică în "Foaia pentru toţi", doi ani mai târziu poetul pleacă la Paris pentru a studia dreptul. Poeţii francezi îi schimbă însă dorinţele şi, captivat de scrierile acestora, uită de studiile sale juridice. După numai 4 ani se intoarce in tara, unde compune poezie si proza, in 1905 va publica unele poeme unele fragmente de proză din "Jurnalul unui pribeag", în revista "Viaţa nouă" a lui Ovid Densusianu, unul din organele cele mai însemnate ale mişcării simboliste. În 1906, Ion Minulescu începe să publice o parte din versurile ce vor compune "Romanţele pentru mai târziu" in revista "Viata Literară si artistică" a lui Ilarie Chendi. Tot in acest an incepe prietenia cu Dimitrie Anghel, cu care va traduce în colaborare versuri din Albert Samain, Charles Guérin, H. Bataille, H. de Régnier, publicate in "Sămănătorul". Iarna 1906 - 1907 cei doi prieteni o petrec la Constanţa, ecourile acestei şederi pe ţărmurile Mării Negre regăsindu-se în versurile lor, în minulescianele "Romante pentru mai târziu" (1908) şi în "Fantaziile" lui D. Anghel (1909). În anul 1914, la 11 aprilie, se celebrează căsătoria lui Ion Minulescu cu Claudia Millian (1887 - 1961), poetă simbolistă, autoarea volumelor de versuri "Garoafe rosii" (1914), "Cântări pentru pasărea albastră" (1923), "Întregire" (1936), precum şi a unor piese de teatru, între care drama "Vreau să trăiesc" (1937). Ion Minulescu si Claudia Millian au avut o fiică, pe Mioara Minulescu, artistă plastică inzestrată, care s-a consacrat cu devoţiune filială păstrării memoriei părinţilor ei. Urmează anii razboiului, 1916 - 1918 când soţii Minulescu se refugiază la Iaşi. După acest episod apare un nou volum de proză al lui Minulescu: "Măşti de bronz şi lampioane de porţelan" (1920). Un an mai târziu, Minulescu îşi face debutul ca autor dramatic pe scena Nationalului se joacă piesa "Pleacă berzele" şi comedia într-un act "Lulu Popescu" (10 ianuarie). În 1924 apare romanul "Roşu, galben şi albastru", unul din marile succese literare ale vremii, după ce fusese în prealabil publicat în paginile "Vieţii româneşti". Se reprezintă Omul care trebuie să moară "grotescă tragică în trei acte", publicată mai târziu, în 1939, sub titlul "Ciracul lui Hegesias", iar 6 ani mai târziu, în 1930, apare volumul "Strofe pentru toată lumea". Apare culegerea de nuvele fantastice Cetiti-le noaptea. La 11 aprilie, 1944, în urma unui colaps cardiac, Ion Minulescu încetează din viaţă la Bucureşti şi este înmormântat la Cimitirul Bellu. Director general al artelor în Ministerul de culte şi arte. A condus publicaţiile simboliste "Revista celorlaţi" şi "Insula". A debutat cu versuri în "Povestirea vorbii". S-a format sub influenţa succesivă a lui Duiliu Zamfirescu, Alexandru Macedonski, Ştefan Petică şi a simboliştilor francezi şi belgieni. A mai scris proză, piese de teatru şi cronici dramatice. EN: Ion Minulescu (January 6, 1881 – April 11, 1944) was a Romanian avant-garde poet, novelist, short story writer, journalist, literary critic, and playwright. Often publishing his works under the pseudonyms I. M. Nirvan and Koh-i-Noor (the latter being derived from the famous diamond), he journeyed to Paris

Grigore Alexandrescu was a nineteenth-century Romanian poet and translator noted for his fables with political undertones. Of a noble family, he participated in secret revolutionary societies. In his fables his political and social views were often reflected satirically and ironically often on the uneasiness of living under the Russian protectorate. His works such as Tombs at Drăgăşani were particularly nationalist and patriotic in nature He founded a periodical, Albina Româneascǎ. Alexandrescu wrote Poezii (1832, 1838, 1839) and Meditaţii (1863), many of which were fables and satires influenced by French literature

IULIAN TĂNASE a absolvit Academia de Studii Economice Bucureşti, în 1999, şi Facultatea de Filosofie, Universitatea Bucureşti, în 2010. A fost redactor la Academia Caţavencu (1997–2010) şi realizator programe la Radio Guerrilla (2004–2010). Din 2010 este redactor la revista Kamikaze. Printre cărţile pe care le-a publicat în România se numără: Îngerotica, Editura Seara (1999); Poeme pentru orice eventualitate, Editura Crater (2000); Iubitafizică, Editura Vinea (2002); Sora exactă, Editura ICARE (2003); Înainte / după – 52 de apariţii transvizuale generate de hazard (în colaborare cu Gheorghe Rasovszky, Dan Stanciu şi Sasha Vlad, Editura ICARE (2003); Trusa instalatorului de umbre (împreună cu Dan Stanciu), Editura Locul Tare (2006); Abisa, Editura Locul Tare (2007); Adora, Editura ART (2009); Cucamonga, Editura Herg Benet (2011). În străinătate i-au apărut volumele: Balkanische Alphabete (împreună cu Constantin Acosmei şi Vasile Leac), traduceri de Sabine Küchler, Hans Till şi Ernest Wichner, Wunderhorn, Heidelberg (2009); Aimétaphysique (la science des amours imaginaires), traducere de Valentina Butoescu, Éditions Le Coudrier, Belgia (2010). A primit Premiul Hubert Burda pentru tineri poeţi din Europa de Est (Offenburg, Germania, 2009) şi Premiul 1 la concursul literar „1+1+1=1 Trinitate“ (Austria, Graz, 2011), pentru un fragment din romanul Oase migratoare. Iulian Tănase a coordonat volumul colectiv Pentru Gellu Naum / For Gellu Naum, Editura Vinea/ ICARE (2002), precum şi publicaţia Athanor. Caietele Fundaţiei Gellu Naum, împreună cu Dan Stanciu. A participat la programul Internaţional Writers Workshop (Hong Kong, 2008) şi la London International Festival of Surrealism (2007, 2008). Este prezent cu texte în reviste şi antologii din România, Germania, Austria, Anglia, Statele Unite, Hong Kong, Slovenia, Cehia. A susţinut lecturi publice în China, Hong Kong, Germania, Austria, Italia, Slovenia, România.

Anton Pann (born Antonie Pantoleon-Petroveanu and also mentioned as Anton Pantoleon or Petrovici) was an Ottoman-born Wallachian composer, musicologist, and Romanian-language poet, also noted for his activities as a printer, translator, and schoolteacher. Pann was an influential folklorist and collector of proverbs, as well as a lexicographer and textbook author. Pann's literary creation was noted for its reliance on a vast oral tradition, which he claimed to have codified, thus drawing comparisons to his predecessors Rabelais, Giovanni Boccaccio, and Miguel de Cervantes. The Romanian literary critic George Călinescu drew a direct comparison between Pann and his contemporary, the Wallachian Jewish peddler Cilibi Moise, who, without producing any written works, was made famous by a series of bitter puns in which he referred to himself in the third person (such as "For a few years now, Cilibi Moise has been begging Poverty to leave his house, at the very least for as long as it takes him to get dressed"). Together with Ion Creangă and Petre Ispirescu, Pann was among the first major interpreters of Romanian folklore in 19th-century literature. Appealing primarily to a semi-educated audience, his creations have been celebrated for their familiar tone and use of plain Romanian, during a period when literary language was beginning to rely on formalism and a large number of neologisms. The writer himself made frequent excuses to the more educated of his readers for any flaws they were to find in his texts, specifying that he lacked in formal training. In the final decades of his life, several of his printed works, especially Memorialul focului mare and the manele lyrics collection Spitalul amorului, came to be appreciated by a younger generation of boyars. The Moldavian poet Vasile Alecsandri noted, in an 1872 letter quoted by Garabet Ibrăileanu: "Anton Pann has not yet been appreciated to his full value, and moreover, in Wallachia his merits are even being held in contempt by most modern men of letters". Pann's poetic language often relies on elaborate successions of images, metaphors, or maxims. According to Călinescu, "the fundamental method" used by Pann is "the almost monstrous accumulation of aphorism, around an initial idea and through a very wide [process of] association", amounting to "a burlesque effect". Almost all of Pann's work drew on recent or ancient sources, which he reinterpreted to suit the tastes of his public. In the 1880s, the scholar Moses Gaster revealed that one of Pann's major works, Înţeleptul Archir şi nepotul său Anadam ("The Wise Archir and His Nephew Anadam"), made ingenious use of an old and much-circulated biography of Aesop. In researching various fables which Pann had used to expand on his proverbs, Gaster noted that they echoed obscure medieval material (including the Gesta Romanorum, Giulio Cesare Croce's Le sottilissime astutie di Bertoldo, and even Siberian Turkic folklore). One of his main pieces, the fable of the mouse who pictures himself king of all animals, originated with the Panchatantra. Tudor Vianu indicated that, in writing his book on morals (Hristoitia), Pann integrated text from Desiderius Erasmus' Adagia. As an original element, Anton Pann used the diverse sources of his work to complement his own view of the world; according to Vianu, the latter's main traits were Pann's religious tolerance and fervor, as well as his Levantine outlook on social matters. Călinescu defined Povestea vorbei as "a false collection of folklore, given that Pann does not abide by peasant authenticity, but embellishes popular language with the cultured one, often obtaining an amazing chromatic effect". While commenting on Pann's focus on social developments of his time as "the completely mechanical ease with which current issues are put into verse", Călinescu noted that Hristoitia contained "advices which presume a state of supreme animality".